Editorial

C

arevasăzică, au trecut sărbătorile şi uită-ne din nou la revistă. Avem melancolii, excese, frământări, ironii liceene proaspăt debitate în urma unui proces cognitiv îndelungat de coacere filozofică la temperatura camerei. Bănuiesc că nu mai e nevoie să precizez despre ce discutăm numărul acesta (cei care nu sunt în asentimentul meu, rogu-vă depuneţi efortul de a închide revista; aşa, acum priviţi coperta intens şi în transă deschideţi-o din nou; bine v-am regăsit!). În concluzie, am timp şi spaţiu destul să-mi satisfac un capriciu de orgoliu personal… Da, da, ştiu că pentru asta s-au inventat articolele, nu editorialele, însă simt că pentru a continua să scriu cu impresia că voi mă înţelegeţi pe deplin e impetuos necesar (expresie folosită cu scopul vădit de a transforma propoziţia într-una mai elaborată) să avem un moment de reflecţie…

– moment de regăsire spiritulă şi de armonizare cu miticul :

De acum încolo dumneavoastră (pronume personal de politeţe; ton solemn; gest dramatic al mâinii drepte spre întreg auditoriul) sunteţi oameni mari. Aţi ajuns la liceu. Hotărât lucru, fraza citată se vroia o resuscitare neuronală cu efecte pe termen lung. Cuvintele aveau destinaţia precisă a înrădăcinării, pe chipurile nedumerite, a unei maturizării încă necunoscută lor. În schimb, rezultatul a fost un imn bizantin, o muzică monodică, din care puteai distinge tonuri şi semitonuri (sper că n-am zis o prostie prea mare în materie de muzică) vizibil impresionate de discursul celui ce avea să primească titlul de dirigu’: bă, n-ai un pix?; de la ce liceu vii?; eu sunt Maria, tu? (Maria era genul entuziast, vroia să-ţi cunoască întreg arborele genealogic dintr-o lovitură); după asta nu mergem la Mc? (ăsta era Paul sau aşa-zisul Ţiţi – duplicitar în nume şi comportament, pentru el întotdeauna mersul la Mc sau oriunde avea un sens ascuns: mâncarea); subiectul A: uită-te tu la aia cum îi îmbrăcată…! subiectul B: oare nu se vede? (observatorul de serviciu – umanoid vigilent cu patru ochi, patru mâini şi tot atâtea picioare, două orificii de expresie şi un singur creier care aflat în cel mai mic pericol lanseză programul de autodistrugere şi divizare definitivă) – TO BE CONTINUED... THE END.

Revenind la ale nostre, tot ce vroiam să vă spun e că de acum încolo dumneavoastră sunteţi cititori mari, aşa că mă aştept de la domniile voastre să urmăriţi revista şi pe blog – http: //revistacasicum.blogspot.com (adresă reală; se pun absenţii). Reclamă again, dar nu schimbaţi canalul revenim!

Diana Antal

XI C