Editorial

C

arevasăzică, au trecut sărbătorile şi uită-ne din nou la revistă. Avem melancolii, excese, frământări, ironii liceene proaspăt debitate în urma unui proces cognitiv îndelungat de coacere filozofică la temperatura camerei. Bănuiesc că nu mai e nevoie să precizez despre ce discutăm numărul acesta (cei care nu sunt în asentimentul meu, rogu-vă depuneţi efortul de a închide revista; aşa, acum priviţi coperta intens şi în transă deschideţi-o din nou; bine v-am regăsit!). În concluzie, am timp şi spaţiu destul să-mi satisfac un capriciu de orgoliu personal… Da, da, ştiu că pentru asta s-au inventat articolele, nu editorialele, însă simt că pentru a continua să scriu cu impresia că voi mă înţelegeţi pe deplin e impetuos necesar (expresie folosită cu scopul vădit de a transforma propoziţia într-una mai elaborată) să avem un moment de reflecţie…

– moment de regăsire spiritulă şi de armonizare cu miticul :

De acum încolo dumneavoastră (pronume personal de politeţe; ton solemn; gest dramatic al mâinii drepte spre întreg auditoriul) sunteţi oameni mari. Aţi ajuns la liceu. Hotărât lucru, fraza citată se vroia o resuscitare neuronală cu efecte pe termen lung. Cuvintele aveau destinaţia precisă a înrădăcinării, pe chipurile nedumerite, a unei maturizării încă necunoscută lor. În schimb, rezultatul a fost un imn bizantin, o muzică monodică, din care puteai distinge tonuri şi semitonuri (sper că n-am zis o prostie prea mare în materie de muzică) vizibil impresionate de discursul celui ce avea să primească titlul de dirigu’: bă, n-ai un pix?; de la ce liceu vii?; eu sunt Maria, tu? (Maria era genul entuziast, vroia să-ţi cunoască întreg arborele genealogic dintr-o lovitură); după asta nu mergem la Mc? (ăsta era Paul sau aşa-zisul Ţiţi – duplicitar în nume şi comportament, pentru el întotdeauna mersul la Mc sau oriunde avea un sens ascuns: mâncarea); subiectul A: uită-te tu la aia cum îi îmbrăcată…! subiectul B: oare nu se vede? (observatorul de serviciu – umanoid vigilent cu patru ochi, patru mâini şi tot atâtea picioare, două orificii de expresie şi un singur creier care aflat în cel mai mic pericol lanseză programul de autodistrugere şi divizare definitivă) – TO BE CONTINUED... THE END.

Revenind la ale nostre, tot ce vroiam să vă spun e că de acum încolo dumneavoastră sunteţi cititori mari, aşa că mă aştept de la domniile voastre să urmăriţi revista şi pe blog – http: //revistacasicum.blogspot.com (adresă reală; se pun absenţii). Reclamă again, dar nu schimbaţi canalul revenim!

Diana Antal

XI C

Liceul sub lupă

Liceul este, fără îndoială, cea mai importantă perioadă în formarea personalităţii. Acum ne descoperim marile pasiuni şi ne dăm seama ce vrem să devenim în viitor. Marile pasiuni au nevoie şi de un conducător spiritual, de un model. Maeştrii s-au împuţinat în societatea de azi, iar alţii trebuie doar descoperiţi. Tinerii nu mai ştiu să facă diferenţa între genii şi diletanţi, între profesionişti şi amatori. Consecinţele sunt: mediocritatea, denaturarea limbajului cotidian, nonvaloarea.

Democraţia ne învaţă să fim toleranţi, dar nu ne învaţă să deosebim nonvaloarea de valoare. Fiinţa profundă din noi se va pierde dacă nu concepem arta ca pe un mijloc de descoperire lăuntrică, dacă nu percepem arta ca pe ceva etic, dacă trupul afectiv nu mai poate face legătura om – cosmos, dacă existenţialul nu mai e o respiraţie din cosmos. Orice credinţă îţi conferă o satisfacţie; te ajută să depăşeşti greutăţile.  

Într-o eră a tehnologiei şi a devalorizării se pierde tot mai mult din etos. Sub semnul colectivităţii se pierde tot mai mult din individual şi particular. Culturile nu mai au specificul de altădată, iar moştenirea culturală a unei naţionalităţi nu mai este la fel de evidentă. Libertatea delirantă a cuvântului sporeşte; tabu-urile aproape dispar. Societatea suferă de ticuri verbale, intrând într-un cerc vicios din care cu greu se va ieşi. Acest impas are mai multe cauze: impertinenţa, nepăsarea, ignoranţa, uşurinţa sau superficialitatea faptelor.

Cel mai mult se dispare disciplina învăţatului de zi cu zi, în favoarea altor lucruri ce, simplu spus, dăunează. Concepţia despre viaţă şi succes s-a schimbat în favoarea ideilor lipsite de profunzime.

Marele Tot ar trebui să stea sub imperativul auritei căi de mijloc.

Paul Daniel Golban
IX B

Generația mea

Suntem liceeni... Suntem plini de elan, dornici de aventură, însă confuzi şi parcă rătăciţi în mijlocul adulţilor. Eşti prea mic să fii considerat adult şi prea mare pentru a fi considerat copil. Ne căutăm identitatea şi începem să ne scriem lista propriilor greşeli. Lumea nu se opreşte să te cunoască... "Eşti un suflet în tranziţie. Te voi cunoaşte când eşti deja format." Te întrebi pe ce drum să urmezi şi te confrunţi cu o mare nesfârşită de posibilităţi. Stai în faţa ei şi te simţi tot mai mic... Ştii sentimentul?

            Intrând într-o nouă lume, cea a adulţilor, o mare provocare cu care ne confruntăm este discrepanţa dintre realitate şi ideal. La această vârstă începem să ne punem vechile întrebări metafizice care bântuie încă omenirea. Am ieşit din universul ludic al copilăriei şi descoperim un alt joc preferat al celor maturi: jocul aparenţelor. Privim în dreapta şi în stânga, ajungând în cele din urmă să ne învăţăm la perfecţie rolul... Preţul pe care îl plătim, însă, este inocenţa noastră. Gustăm o dezamăgire amară descoperind că ceea ce ne-am imaginat despre aceasta etapă a vieţii noastre se dovedeşte a fi o deziluzie. Copilul din tine se aştepta la o altă lume...    

            Cu fiecare zi ce trece eşti tot mai predispus a fi considerat adult în societate, parte a unei categorii ale cărei ritualuri le ironizezi şi pe care vrei să le revigorezi prin energia ta adolescentină. Cu fiecare bătaie a ceasului eşti mai aproape de o destinaţie necunoscută. Deşi ai spune că trecerea timpului ar aduce o clarificare, continui să fii înconjurat de confuzie. Te simţi puternic, dar nu ştii în ce direcţie să îţi canalizezi energia. Mulţi ne numesc o generaţie fără repere. Ne consideră universul lipsit de meridiane şi paralele. Comparat cu cel bine stabilit al adulţilor, e normal ca al nostru să se distingă. Lumea pe care generaţia noastră o creează e abia în faşă. Suntem plini de entuziasm şi refuzăm politicos valorile generaţiei anterioare, plecând în lumea largă să le căutăm pe ale noastre, iar în această călătorie ajungem să ne descoperim chiar pe noi înşine... 

            Te-ai întrebat vreodată ce i-a însufleţit pe revoluţionarii noştri din '89? Te-ai întrebat ce a dat curaj unei populaţii întregi să lupte pentru libertate? O mână de tineri precum suntem noi astăzi care au schimbat cursul unei naţiuni şi au înlocuit o valoare socialistă cu una esenţialmente democratică. Poate nu îţi cunoşti capacitatea, poate te simţi slab şi neînţeles în mijlocul microsocietăţii create de adolescenţi, cu regulile lor de acceptare... Poate ai ales să fii singur într-un colţ sau poate ai fost împins acolo. Poate eşti înconjurat de mulţi, dar te simţi tot mai singur. În orice caz, avem puterea de a face o schimbare. Nu e doar un alt clişeu propagandistic, e un adevăr dovedit. Deşi am putea fi înşelaţi să credem că suntem generaţia Disney, totuşi noi am precedat-o. Nu suntem produsul nonvalorilor comercializate astăzi, ci mai păstrăm încă un dram de esenţă veritabilă. Tineri ca noi au generat transformări care contemporanilor le par irealizabile. Imaginează-ţi ce ar putea schimba generaţia noastră!

Gabriela Todean
XI A

Cei mai frumoși ani din viață

Voi începe prin a-mi exprima o nedumerire pe care o am de o bună bucată de vreme despre liceu şi aspectele care ţin de el. Toată lumea, sau dacă nu toată, marea majoritate, cu precădere cei care au depăşit o anumită vârstă, descriu liceul ca fiind "cei mai frumoşi ani din viaţă". "Cei mai frumoşi ani din viaţă" spui tu în sinea ta, privind mândru pe foaia pe care, în dreptul numelui tău scrie "Admis". Credibil înainte de a simţi pe propria piele "frumuseţea" aia despre care se vorbeşte la nesfârşit. Daar... după admitere. Hopa! Te trezeşti că situaţia stă puţin altfel.

Cât de schimbat pare totul, colegii, profesorii... Ai tendinţa de a-ţi repeta permanent în cap clişeul ăla, care, mai încolo, în funcţie de caracterul tău, te va dezamăgi sau te va lăsa indiferent. Optează mereu pentru a doua variantă. Fericiţi sunt cei cărora nu le pasă. Primele zile sau săptămâni în care, cu greu, cu greu, se înfiripă timid nişte relaţii cu cei cu care vei împărţi băncile clasei timp de patru ani, îţi lasă senzaţia unei prietenii de lungă durată, interesantă, cu o grămadă de peripeţii. Şi nu e neadevărat! Sau poate că da. Dar e de sesizat un lucru care, chiar dacă nu din prima, dar treptat, ajunge să îţi schimbe percepţia despre liceu. Nu trebuie omis faptul că nu mai eşti un copil mic, ci unul mare. Odată cu maturizarea fizică, are loc, desigur, şi cea psihică. E vârsta la care nu mai fugim la mami pentru un pumn primit de la cineva, nu îi mai pârâm doamnei învăţătoare pe cei care spun o înjurătură etc. Apar interese, începi să ai mare grijă când vine vorba de alegerea prietenilor. Iar relaţiile care se destramă, chiar dacă ulterior se refac, nu se uită. Sunt oameni care abia aşteaptă să greşeşti faţă de ei, pentru ca mai încolo să poată să îţi scoată ochii cu asta. Şi există mereu posibilitatea ca genul acesta de persoane să se afle în anturajul tău, printre prietenii tăi, iar tu să n-ai habar. Atât la şcoală, cât şi acasă, morala ţinută de cei care se presupune că îţi vor binele devine mai serioasă şi ţi se repetă la infinit importanţa şcolii. Ţi se interzice, de asemenea, orice tip de reacţie nepoliticoasă de către cei care ţin să te lămurească de asta, ţinându-se rareori sau deloc cont de faptul că nu e cu siguranţă prima dată când auzi ce educaţie îţi oferă şcoala. Tocmai de aceea, îţi vine să îţi iei lumea în cap câteodată. Totuşi, admirabilă persistenţa cadrelor didactice, respectiv a părinţilor în a enunţa aceleaşi fraze, indiferent de circumstanţe.

Problemele se intensifică. Din nefericire, toată materiile ating un alt grad de dificultate. Totul devine mai complicat. Tocmai acesta este motivul pentru care deseori simţi nevoia de a renunţa la învăţat, de a-ţi face mai mult timp pentru tine (hobby-uri, prieteni etc. ). Cei mai bătrâni sunt de părere că lipsa de interes se datorează comodităţii. Lucru care, de multe ori, nu e adevărat. E greu să stai în jur de şapte ore la şcoală zilnic, să te întorci acasă, să te pregăteşti pentru a doua zi şi să îţi faci timp şi pentru tine, aşa cum ţi-ai dori. Se predă mult şi se cere înapoi la fel de mult.

Cei mai frumoşi ani din viaţă... Mai arunci o privire în sala de clasă. Profesori, colegi, gălăgie şi râsete pe ici, pe colo. Nimic nou. Pe hol. Tot nebunia aia prezentă şi acum trei ani, şi anul trecut, şi pauza trecută şi acum. Tot ăia mici care ţipă non-stop, parcă mereu cu acelaşi scop – să te scoată din minţi. Tot profii ăia cu cataloagele în mână care se îndreaptă, bând o cafea, spre sala profesorală. Tot agitaţia aia, tot zgomotul ăla infernal care vine din toate părţile. Colegii şi relaţiile cu ei - relativ OK, dar sunt nişte prietenii şubrede, care se destramă la prima adiere de vânt. Cu unii, relaţia ta se rezumă doar la un salut sau nici măcar atât. Cu alţii, e posibil să schimbi două, trei vorbe în faţa unei beri pe o terasă în weekend sau într-o cafenea în timpul orei de mate. Dar nimic mai mult de atât.

Şi revii a mia oară la clişeul ăla! Observând puternica discrepanţă dintre ce spune el şi realitate, te minţi singur încă o dată. Spui că mai e timp şi că nu a trecut decât un an şi jumătate şi mai e "timp berechet" (am ţinut să pun ghilimele pentru a sublinia o altă expresie la fel de clişeistică) pentru a socializa şi a desfăşura alte activităţi extra-şcolare cu minunaţii tăi colegi. Dar, constatând şi nu pentru prima dată, că nu e altceva decât un pretext, că nu sunt de fapt decât nişte ani care se vor termina în aceeaşi notă plictisitoare aproape ca la început, râzi. Te amuzi. Normal. Ce altceva poţi face? Dar uiţi pe loc. Îţi atrage atenţia altceva. O uşă care se deschide, o briză de vânt. Poate nişte strigăte de pe stradă, care în ciuda distanţei, îţi ajung la urechi prin geamul deschis... cine ştie. Însă, cu siguranţă, vei reveni asupra acestor gânduri. Poate că la facultate... o să mai bagi o fisă şi acolo. Vor trece şi anii ăştia, aşa cum au trecut şi alţii. Şi poate că peste o vreme, îi vei regreta. Deşi mă îndoiesc...

Amuzant, cum ziceam mai sus. La fel de amuzant e faptul că am vorbit despre mine la persoana a II-a în foarte multe rânduri şi nici acum nu văd scopul.

Răzvan Dan
X B

Liceul, o lume aparte

Ce reprezintă liceul pentru fiecare dintre noi: un mic pas spre independenţă, spre o carieră sau un amalgam de idei, stiluri, gusturi diferite, un loc în care ne formăm ca persoană, în care legăm relaţii cu alte persoane? Nu cred că există adolescent care să nu fi avut sentimente de frică, de curiozitate sau spaimă faţă de noii profesori, colegi, inclusiv de materiile noi. Dar ajungem să cunoaştem persoane de tot soiul, să ne facem prieteni şi aici nu mă refer numai la colegi, ci şi la profesori.

            Omul este un animal sociabil, afirmă Aristotel. Este uimitor cum după 4 ani de ciclu gimnazial în care eşti obişnuit cu colegii, cu profesorii, o iei de la capăt şi te adaptezi la un nou mediu. În mai puţin de un an ajungi să ştii atât de multe lucruri despre colegii tăi încât uneori, ai o senzaţie de déjà vu ca şi cum i-ai cunoaşte de mai mult timp. Cu câtă uşurinţă reuşim să ne apropiem unii de alţii, să ne ajutăm (chiar şi la copiat) şi să ne povestim unii altora lucruri pe care nu ai curajul să le spui oricui. Este adevărat că numărul „bisericuţelor” este mai mare în comparaţie cu cele din clasele I-VIII, dar asta nu reprezintă un obstacol pentru a ne înţelege şi a fi o clasă unită, mai ales când vine vorba de o mini-vacanţă sau un „concediu” prelungit.

            Unii dintre noi reuşesc să stabilească relaţii de prietenie cu anumite persoane cu care la prima vedere nu ar avea nimic în comun. Grupul de prieteni te influenţează fără doar şi poate de la stilul de îmbrăcăminte până la genuri de muzică. Pot spune din proprie experienţă că mi-am schimbat preferinţele muzicale datorită calculatorului din sala 31 şi a colegilor care m-au surprins cu stilul de muzică pe care îl ascultau. Personalitatea este încă o parte care se modifică destul de mult ca urmare a integrării omului într-un nou grup. Dacă e să facem cu toţii o comparaţie între „noi din liceu” şi „noi din generală” sunt sigură că am descoperi multe deosebiri între comportamentul anterior şi cel de acum, precum şi activităţile din timpul liber.

            Termenul de „prieten” nu desemnează doar o persoană alături de care îţi petreci timpul liber sau căreia îi mărturiseşti secretele tale. După părerea mea, un profesor poate la fel de bine să fie un prieten fără a se implica direct în viaţa ta. Un profesor este prieten atunci când se apropie de elevi, când se străduieşte să facă o oră cât mai plăcută cu ajutorul unor glumiţe şi nu adoptând o atitudine sobră şi rece faţă de elevi. El trebuie să fie un exemplu al îmbinării utilului cu plăcutul pentru ca noi în viitor să ştim să facem faţă oricărei situaţii de plictiseală sau disperare fie la locul de muncă, fie oriunde altundeva. Noi, elevii, apreciem foarte mult profesorii care ne valorizează talentele şi efortul depus, fie el cât de mic. Atunci când un profesor „dă un pic în mintea copiilor”, respectul nostru pentru el creşte.

            Astfel, perioada liceului trece destul de repede şi ajungi să regreţi şi să-ţi aminteşti cu nostalgie momentele haioase din timpul orelor, ticurile profesorilor sau unele gafe ale colegilor. Amintirile din liceu valorează prea mult ca să le pui deoparte.  

Daiana Moldovan
XI C

Generația www.?

Am dat zilele trecute peste un articol din EVZ.ro („Evenimentul Zilei”) care trata problema unei generaţii de elevi ce a schimbat registrul de exprimare. Desigur, ”problema” datează încă de pe la finalul anilor 90′, când limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americană, năşteau primii monstruleţi lingivistici. Mai târziu, prescurtările nejustificate şi alte minuni au ajuns limbaj curent printre adolescenţi.

În fine, cei de la EVZ sunt de părere că liceenii vorbesc în pauze cam aşa: Bă, dacă te spamează (ascultă – n.r.) la fizică?. Ce dacă… out a player!  Nu ştiu ce mă uimeşte mai tare: citatul în sine sau posibilitatea de a fi real? Să existe oare perosane care vorbesc în halul ăsta? Tot din articolul lor am aflat că Ai o jale in stomac de nu te găseşte foamea este prescurtarea cuvântului foame şi că cele mai ”coolicioase” expresii folosite de noi, generaţia Homo tehnologicus, sunt urmatoarele: Ce fază seacă!, Whatever, Headshot, Wow, you have a gun!, o arzi dubios – care este un alt mod de a spune că stai degeaba. O altă expresie necesară pentru a demonstra că suntem cool este să folosim cuvântul zdreamţă pentru cineva care ne enervează, cu menţiunea că „m”-ul face diferenţa. Cei de la Evenimentul Zilei sunt siguri că Principalul vinovat de tendinţele din limbajul liceenilor de astăzi este computerul, care le umple tinerilor cea mai mare parte din timp cu programele sale. De când aşteptam să ne dăm seama că PC-ul este unealta celui necurat! În sfârşit a apărut cineva care are curajul să ţină piept evoluţiei! Nu spun că nu e posibil ca EVZ să ne prezinte o crudă realitate, dar nu prea cred că au abordat problema în cel mai bun mod posibil. A generaliza fără nuanţe nu e dovadă de fineţe analitică...

Noul limbaj sal-lol-brb-pls-cp-np, folosit de unii liceeni, a apărut odată cu sistemele de chat şi SMS, care rezolvau la acel moment o necesitate reală: aceea de a transmite cât mai multe informaţii într-un spaţiu restrâns (în cazul sms-urilor) sau într-un timp scurt (când e vorba de chat). Cu ”ajutorul” companiilor de telefonie mobilă, limbajul abrevierilor s-a răspandit la nivel mondial, spre marea fericire a dascălilor. S-a realizat un mic dicţionar de termeni SMS-geşti, pe care cumpăratorii îl primeau la achizitionarea unui telefon, alături de instrucţiunile de folosire, pentru ca orice utilizator să intre în rândul lumii.

            Tinerii din ziua de azi nu mai sunt ca tinerii de acum 100 de ani. Nici măcar ca tinerii de acum 50 sau 30 de ani. Tinerii din ziua de azi sunt inculţi şi neciopliţi. Stau toată ziua pe mess, pe HI5. Adevărul este că tinerii din toate timpurile au fost priviţi altfel de generaţiile anterioare. Tinerii au inventat mereu expresii pentru epoca lor: mai demult erau din ţigănească, din păsărească, acum - din engleză. Cine ştie, poate mai tarziu vor fi din chineză..
            Cu toate că nu se folosesc atât de des nici în scris, dar nici în limbajul oral, iar unele chiar deloc, am notat o listă de abrevieri ce ne poate servi drept minidicţionar explicativ atunci când citim articole de ziare despre generaţia www. sau messenger :

BCNU = Ne mai vedem noi (Be seeing you)

OOH = Pe de o parte (On One Hand)

OTOH = Pe de altă parte (On The Other Hand)

BTW = Apropo (By The Way)

CUL = Ne vedem mai târziu (See You Later)

FYI = Pentru interesul dumneavoastră/tău (For Your Information)

IMHO = Dupa umila mea părere (In My Humble Opinion)

JAM = Un moment (Just a Moment)

LOL = Râd în hohote (Lots Of Laugh sau Loughing Out Loud)

OIC = Oh, înţeleg (Oh, I See)

G2G = Trebuie să plec (‘Got to go’ or ‘Good to go’)

GBTW = Întoarce-te la lucru/treabă/muncă (”Get back to work”)

GG = Bine jucat/joc bun(”Good game”)

L8R = Pe mai tarziu(”Later”)

Daniela Muncaci
XI C

Poți opri timpul?

Lumea este în continuă schimbare, apar mereu noi invenţii – de la primul aparat de ras, produs în 1901 de Gillette, cinematografia, binecunoscuta formulă a energiei E=MC2, inventarea cafelei instant, de către Nestle în 1937 până la calculator, internet şi telefoane mobile. În fiecare zi apare un nou model, mai bun, mai performant, mai rapid, de telefon, computer, i-pod, automobil, sau chiar ruj (2 în 1, ruj cu luciu de buze încorporat). Se pare că timpul se scurge mai repede decât odinioară. Trecem prin viaţă grăbiţi şi uneori ratăm esenţa. În curând vom ajunge să ne teleportăm la şcoală – dacă aceasta va mai exista.

În paralel, comportamentul uman suferă modificări. Fără să percepem, ne schimbăm la rândul nostru. Suntem influenţaţi de cultura media (mai ales cea americană, care pare se ne lovescă oriunde am merge: cum deschizi televizorul, eşti fascinat de aşa zise frumuseţi cu IQ scăzut, de glume slabe, şi, în general de superficialitate).

Un alt factor care ne schimbă este societatea. În interiorul unui liceu se evidenţiază foarte clar rangurile sociale. Clasificarea unui elev se face într-un mod capital, după două criterii: înfăţişare şi atitudine (fără a ne complica cu lucruri minore, cum ar fi opinii, mentalităţi sau grade de inteligenţă). Astfel clasificat, elevul nu mai are de făcut decât să se conformeze unui model exterior (pentru a preveni reevaluarea statutului său). Fără să-şi dea seama, liceanul de rând copiază tipare preexistente, adesea banale (sau tocite prin uz) şi se comportă în conformitate cu acestea.

Dacă în anii ’70, tinerii se distrau la discotecă, acum merg în club. Dacă mai demult citeai, acum te uiţi la televizor, sau mai bine, stai pe facebook. Aceste noi activităţi introduse în gama strâmtă a ocupaţiilor tinerilor vin la îndemână. De ce să oboseşti dând paginile unui roman, când poţi da un simplu click, care te duce fix în mijlocul societăţii (acum transpusă şi virtual!)?

Aceste rutine, modele pe care le urmăm în mod consecvent, pot provoca mai multe efecte secundare. Primul, şi cel mai evident, ar fi degradarea calităţii gândirii noastre. Ne folosim  “prelungirile” tehnice, încât e posibil să nu mai ştim să facem nici măcar o împărţire (credeţi-mă, mi s-a întâmplat!). Al doilea efect, mai puţin evident, ar fi degradarea opiniilor şi a personalităţii individului. Ajuns la maturitate, fostul elev va trebui să se rupă de vechile modele şi obiceiuri şi va trebui să se adapteze unei noi lumi. Dar va reuşi să facă asta cu succes? Nu ştim sigur. Poate va rămâne veşnic un adolescent? S-ar putea.

Deci ce este de făcut pentru a opri aceste schimbări care uneori ne influenţează negativ? Răspunsul este o altă întrebare: poţi opri timpul?

Nadia Sava
IX B

Ce-i cu clasa asta?

A trecut deja festivitatea și e prima zi la școală. Intri în clasă pentru prima oră, știind că probabil o vei vedea pe dirigintă stând la catedră. Dar ea nu e acolo. Bun. Singură într-un grup de copii necunoscuți. Ei, hai că nu-i chiar așa rău. Parcă pe tipu’ ăla l-ai mai văzut pe undeva, câțiva sunt din fosta ta clasă, iar pe alții îi mai cunoști de la diferite „ocazii”, nu? Totuși nu-i aceeași clasă ca înainte, unde știai tot ce mișcă. Începe ora, te așezi frumos în bancă cu unu’ dintre colegii vechi, că parcă nu te-ai așeza cu careva necunoscut!

Intră profa’ și începe. Că pe ea o cheamă nu știu cum (pentru că nu te-ai obosit să îi scrii numele în caiet) și că ei îi trebuie nu știu ce fel de caiet. Eh, lasă că e doar prima zi, nu trebuie să-ți notezi tu tot. O să afli în pauză ce-ți trebuie pentru ora ei. Atunci îți pică fisa. Ce-o să faci în pauze? Că nu mai ai cu cine bârfi acuma (ok, o parte din gașca o ajuns cu tine în clasă, da’ tot nu-i la fel). Intri în panică și începi să te uiți în jur, studiindu-ți parcă pentru prima dată viitorii colegi.

Sigur ai o critică pentru fiecare, că altfel nu se poate. Da’ totuși parcă tipa aia nu pare așa cu fițe. Și tipu’ de acolo s-ar putea sa fie de treabă. Încetu’ cu încetu’ realizezi că parcă nu-s toți așa de nașpa. Parcă unii ar putea fi chiar de treabă. Nici n-apuci să termini cu uitatu’ prin clasă că profa’ vă pune să vă prezentați. Profiți de ocazie și încerci să ții minte niște nume. Bun, s-au prezentat toți. Degeaba, că parcă tot nu ești sigură cum o cheamă pe tipa fără fițe sau pe tipu’ de treabă. Oare pe tipă o chema Maria? Sau poate Ana? Stai, nu. Parcă Ana-Maria? Îți vine să te iei de cap, așa că te uiți cu disperare la colegu’ de bancă. Problema e că și el se uită cu disperare la tine.

Cumva, cumva, ora trece și sună. Ieși din clasă înconjurat de turma de colegi pentru că ora următoare e la etaju’ 2. Nici n-ai ieșit bine pe hol ca deja ești înconjurată de sunetele tocurilor. Ce? Tocuri? Te uiți în jur și le vezi pe tipele mai mari cu niște tocuri de 12 cm. Te uiți după aia la converșii tăi vechi și un picuț rupți care sunt atât de comozi. Oare o să porți și tu tocuri? Ciudat, la școala de cartier din care veneai nu prea auzeai tocuri pe hol. În fine, hai că nu-i neapărat să apari mâine cocoțată pe o pereche.

Ajungeți în sală și pierzi vremea desenând ceva la capătu’ caietului. Se sună și profa’ intră în clasă. Da’ ei nu-i convine cum stați în bancă și vă mută (cică așa o să va cunoașteți mai bine). Ai ajuns lângă tipa fără fițe. Te uiți cu disperare la pantofii ei și observi că și ea poartă converși. Răsufli ușurată, gândindu-te că poate nici ei nu i-ar plăcea să vină pe tocuri la școală. După ce se așează, faci cunoștință cu ea. O cheamă Andra (nici Maria, nici Ana, da’ măcar ai nimerit prima literă). În scurt timp, afli că nici Andra nu-și prea cunoaște noii colegi. Așa că treceți la bârfă (că, deh, asta fac fetele).

Chiar dacă nu ai auzit nimic din ce-a zis acolo profa’, nu te prea deranjează. Nici pe Andra nu pare s-o deranjeze. Așa că mergeți amândouă pentru ora următoare la etaju’ 1. Vă puneți în bancă și începeți să vorbiți, când se apropie de voi cineva. Ceva colegă, care spune că ați mers împreună în nu știu ce tabără de acum sute de ani. Totuși parcă ți-o amintești. Da, era de treabă fata. Așa că faceți cunoștință (încă o dată că, evident, nu-i mai ții minte numele). O cheamă Adela.

Realizezi că s-ar putea chiar să iasă ceva din clasa asta. S-ar putea chiar să te înțelegi bine cu unii colegi. Chiar când visai tu mai bine, intră diriga pe ușă. Vă puneți în bănci (Andra lângă tine și Adela în spate) și faceți liniște. De data asta îți notezi numele dirigintei, că ar fi chiar culmea să-l uiți. Și începe cu regulile școlii. Strâmbi un pic din nas când auzi că la 10 absențe îți scade nota la purtare, că de asta ai trecut la liceu, să mai și lipsești. Apoi trece la piercing-uri. Și tu chiar vroiai să-ți faci pierce-u’ ăla în nas. Las’ că merge și fără el în primu’ semestru. Apoi vine chestia cu vopsitu’ părului și machiaju’. Na, asta este. O să te machiezi și tu cu ceva mai deschis la început cât să se liniștească profii. Și apoi vine faza cu fumatu’. Evident. Da’ nu-i așa o problemă, că oricum tu nu fumezi așa de mult cât să tânjești după o țigară pe care n-ai fumat-o în pauză din cauză că îți era frică că o să te prindă diriga. Bine, tu ești doar unul dintre fericitele cazuri.

Într-un sfârșit, termină cu regulile. Începeți să vorbiți despre șefu’ clasei. Câteva mâini se ridică și tu te uiți în jur. Identifici repede „specimenele” care au ridicat mâna. Una era tipa stilată, care cu siguranță va participa la Miss și, cine știe, poate va și câștiga. Apoi mai era tipa care vroia să se implice în tot, genu’ de persoana care e tot tipul cu zâmbetul pe buze. Apoi mai este și tipu’ care vrea să se dea bine pe lângă prof’ (nu de alta, da nu arată de parcă ar fi învățat pe rupte ca să intre la liceu). Dar, cine știe? Poate i-ai judecat pe toți greșit. În fine, oricum e prea devreme să-ți dai seama.

Totuși ți-ai format o privire de ansamblu asupra clasei. Știi în mare parte(sau măcar poți să presupui) cum vor fi colegii. Parcă nu mai sunt o grămadă de necunoscuți. Când gândeai și tu mai profund, sună de ieșire. Dar nimeni nu se ridică din bancă. Atunci, te întorci și tu frumos în față, să te uiți de-a binelea la dirigă.

Ea își ridică privirea și se uită la voi peste ochelari, studiindu-vă. Se uită încet la toată clasa, de parcă ar ști deja ce medii o să aveți fiecare la sfârșitu’ semestrului. Desigur, tu nu gândești până acolo. E numai prima zi de școală, ce să te obosești? De parcă ți-ar fi citit gândurile, diriga zâmbește. Păstrându-și zâmbetul pe buze, vă urează la toți bun venit la liceu. Zâmbești și tu oarecum forțat. Dar totuși, poate nici diriga nu-i cine știe ce demon al iadului. Sau, mă rog, poate nu tot timpu’. Și mai e și faza că ai ajuns la concluzia că nici colegii nu-s o gașcă de fițoși. De data asta zâmbești cu adevărat. Mă, s-ar putea să iasă ceva din asta!

Irina Patrichi
IX B

1750 de minute

După lungi frământări ezoterico-afective de-a lungul cărora m-am apucat să scriu articolul de faţă de vreo trei ori fără nicio finalitate, am reuşit totuşi să-mi înfrunt agonia cu ultimele resorturi ale conştiinţei: TREBUIE să trimiteţi articolul până deseară – erau cuvintele hotărâtoare ale profesoarei. Atunci au început întrebările esenţiale: Până la ce oră e deseară? Oare la opt mai e deseară? Dar la nouă? Sau poate la zece!? Si dacă deseară nu e nici opt, nici nouă, nici zece, ci şapte, iar acum e cinci şi eu tot n-am nicio idee. Situaţia devenise disperată, aşa că a trebuit să iau decizia fatală – voi descrie o săptămână de şcoală din viaţa mea de liceană obişnuită, conştientă fiind că nu interesează pe nimeni, dar viaţa cerea sacrificii şi dacă clişeul folosit sau lipsa de interes a celorlalţi e un sacrificiu atunci eu eram dispusă să negociez. Aşadar, în urma tatonărilor hotărârea e aceasta: 1750 de minute de şcoală într-un text de revistă. Ca să nu vă mai plictisesc făcând calcule, să începem.

Luni – ziua optimismului stupid şi al entuziasmului răzbunător

De mică am prezentat o slăbiciune cronică pentru ziua asta. Nici măcar faptul că luni începe şcoala nu m-a vindecat, ba din contră mi-a oferit încă o mie de pretexte care n-au făcut decât să sporească entuziazmul pe care până a doua zi ştiam că-l voi ceda în schimbul disperării. Mai mult, întotdeauna prima oră aveam o materie din cele câteva (vreo trei) care îmi plăceau, de altfel aşa e şi acum, doar că pe lângă asta orele se termină la 13.00. Ah, dureroasă zi perfectă! (brb – îmi şterg lacrimile).

Marţi - Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate.( = Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi) – Divina Comedie, Dante Alighieri

Marţi regret toate iluziile zilei anterioare astfel încât pe la mijlocul orelor, intru în ceea ce se numeşte psihoza de după ora de mate în desfăşurarea căreia nu mai pot distinge corect persoanele sau obiectele cu care intru în contact (într-o pauză mă credeam Miron Costin, important cronicar român din secolele XVII- XVIII, care montează o piesă de teatru având în rol principal Letopiseţul, respectiv colega mea de bancă şi toţi colegii erau spectatori invitaţi să participe).

Miercuri – liniştea de după furtună

E a treia zi a saptămânii şi cea mai simpatică. A nu se confunda sentimentele mele de pură simpatie faţă de acesta cu cele de iubire profundă, devotată, totală faţă de luni. Disperarea e înlocuită de astenia weekendului care urmează, iar cronicarii, ţiganiadele, letopiseţele trec la cele veşnice.

Joi – Arbei macht frei. ( = Munca te eliberează.) – inscripţia porţii de intrare a lagărului de concentrare Auschwitz

Dacă e joi, atunci e Auschwitz. Dacă e Auschwitz atunci e muncă multă, adică ore până la 16-17.00 (ore, excelenţă filozofie şi apoi excelenţă română). Am ajuns să-mi imaginez că un an ar încăpea într-o singură zi din aceasta.

Vineri – şapte număr sacru

Pornesc devreme, pentru că orele încep la şapte şi după exact tot atâtea ore, gata! E momentul în care toate crizele psihotice îşi merită preţul. Parcurg grăbită coridorul, ca nu cumva să fiu reţinută din demersul de eliberare, tacticos evit aglomeraţia şi în sfârşit m-am strecurat afară.

            În încheiere vă urez weekend liniştit, fără teme, fără învăţat şi tot ce vă doriţi (nu pot să cred, am rămas cu urme de la urările sărbătoreşti). N-am timp de alte formalităţi (e 19.33- trece deseara) , dar închipuiţi-vă că am zis un lucru memorabil, ceva esenţial, folosiţi metoda autosugestiei.

Diana Antal
XI C

În drum spre liceu

Când am aflat despre subiectul noii reviste mi-au trecut prin minte o grămadă de teme legate mai mult sau mai putin de viaţa cotidiană a liceanului. În primul rând m-am gândit la lucruri gen schimbarea programei şcolare, activităţile extra-curiculare, relaţia elev-profesor. Lucruri pe care le întâlnim zilnic la televizor, la radio, în ziare şi alte surse de informare. Însă, la o privire mai atentă am realizat că ele nu aveau să intereseze elevul de liceu deoarece sunt lipsite de substanţă, ba mai mult sunt lucruri despre care toată lumea are o părere. Aşa că am hotărât să mă axez pe o chestiune aparent banală, ignorată de cele mai multe ori: drumul spre şcoală.

Cum nu cunosc în detaliu călătoria spre şcoală a tuturor sau cel puţin a unei majorităţi de liceeni, o să dau articoului o notă oarecum personală, dar cred că întâmplările şi părerile mele se suprapun peste ale multor elevi care, locuind la o distanţă mai mare de şcoala, trebuie să folosească mijloacele de transport în comun ca să ajungă la timp la ore.

Există mai multe tipuri de dimineţi, cele foarte rare în care eşti fericit că ai prins în sfârşit un loc liber în autobuz, eşti liniştit şi poti dormi în continuare fără să fii nevoit să te uiti în jurul tău unde multe priviri insistente aşteaptă să le cedezi locul.Cele rare, atunci când – surprinzător! - te trezeşti la timp, alergi în staţie, dar pe drum se strică autobuzul, iar efortul tău e în zadar... vei întârzia la prima oră. Dar din fericire nu vei fi pus absent pentru că (să presupunem) nu întârzii prea des din cauza defecţiunilor mijloacelor de transport. În dimineţile mai putin rare se întâmplă să te întâlneşti pe drum cu gaşca de prieteni, să epuizaţi toate bârfele zilei anterioare, dar să mai lăsaţi ceva subiecte şi pentru şueta de la cafenea pentru că eşti sigur că eşti deja absent la prima oră şi profa nu va mai crede din nou scuza cu „ştiţi...am pornit cu 5 minute mai târziu de acasă, iar pe drum m-a prins controlorul şi am stat la o mică discuţie”. În sfârşit, în zilele obişnuite, dese, te înghesui într-un autobuz plin ochi, te întrebi din nou de ce în mijloacele de transport pentru elevi nu sunt doar elevi şi, ca să începi ziua în plină formă, atunci când doreşti să cobori cineva stă neclintit în faţa uşii determinându-te să iei atitudine.

În final ajungi la şcoală cu nervii întinşi la maxim pentru că pe drum ţi-ai dat seama că nu ţi-ai luat mâncare. La covrigi este o coadă imensă şi, ca totul să meargă prost, portarul s-a hotărât ca de azi să nu mai facă concesii şi să se asigure ca niciun elev nu va părăsi incinta şcolii. Pentru ca ceva să meargă bine, ajungi la oră cu un minut înaintea profesoarei şi începi recapitularea lecţiei de zi din care urmează să fii ascultat.              

Alexandra Cerceș
XI C

Colegi

Liceu... când spun liceu nu mă gândesc la note, la profesori, la teme, la un prag pe care fiecare dintre noi trebuie să-l trecem la un moment dat. Când spun liceu mă gândesc la atmosfera dinainte şi de după vacanţa de vară, la noaptea dinaintea începerii clasei a 9-a, când am adormit la trei, mai mult de frică decât de somn; însă ceea ce îmi vine prima oară în gând sunt colegii de celulă, pardon, de clasă, alături de care îmi petrec, vrând, nevrând patru ani din viaţă (cei mai frumoşi, cică).

Pentru că am acumulat destulă experienţă(zic eu) „pe băncile liceului” şi nu numai, am distins prin procese bine definite, dar greu de explicat, mai multe tipologii în care se încadrează colegii de clasă:

Nemulţumitul care are de comentat la orice decizie ce se ia în clasă, fie că îi este favorabilă sau nu, fie că ştie sau nu despre ce este vorba. Întotdeauna îl vei recunoaşte după întrebarile: Da’ de ce?, Da’ nu putem să facem aşa ... sau aşa? sau după afirmaţii precum: Nu-i corect!, uneori Of …Doamne…. Atenţie! De multe ori poate fi confundat cu revoltatul, numai că acesta se manifestă mai “pe faţă”, are ieşiri mai grosolane şi de obicei este în conflict cu profesorii. Încă un model clasic este colegul enervant-de-bine-dispus. Semnele lui distinctive sunt zâmbetul tip reclamă Colgate, hiperactivitate şi un aer jucăuş. El are un dublu rol: de a te scoate din minţi când ai o stare mizerabilă şi de a te face să zâmbeşti în momentele în care chiar ai nevoie de un imbold pentru a te detaşa. Îmi voi continua lista cu colegul bun la toate, la care poţi apela în caz că ai uitat de tema la mate, sau care îţi va povesti cartea ce trebuia citită pentru testul de lectură. El nu se manifestă în vreun fel, este mereu amabil, dar există şansa ca într-o bună zi să-l recunoşti la ştirile de la ora cinci (şi nu ca prezentator). Pentru ca el să aibă un rol stabil în clasă, trebuie să existe şi şmecherul (ca să nu-i zic altfel) care mereu are nevoie ba de teme, ba de un creion, ba să-şi xeroxeze lecţia la română, nu pentru că îi este lene, ci pentru că nu vrea să îţi reţină caietul prea mult.

Pentru că ştiu că am fost atenţionaţi să nu folosim apelativul „tocilar” când vorbim despre colegul care are o înfăţişare impecabilă, memorează pagini întregi cu tot cu aliniate şi semne de punctuaţie şi care niciodată nu a ştiut nimic la teste, dar ia zece, o să folosesc termenul de coleg model. Într-o clasă numărul lor este restrâns, de preferinţă o bucată, dar putem întâlni cazuri de până la patru-cinci exemplare ( vorbim despre o clasă normală!!!). În opoziţie cu sus-menţionatul, vine colegul cool. Aici se încadrează elevii cu note cuprinse între doi şi opt, care vin la şcoală de plăcere, însoţiţi de un caiet universal. Ei sunt întotdeauna de acord să meargă la muzeu numai pentru că ieşirea e în timpul orelor. Sunt de asemenea recunoscuţi ca fiind deschişi la orice activitate extra-şcolară.

Asemănător cu colegul cool este mult mai titratul coleg popular. El poate avea şi calităţile precedentului, plus o listă lungă de cunoscuţi în întregul liceu. Prin urmare, este foarte bine informat, are o înfăţişare de obicei plăcută, este mereu în centrul atenţiei, dar curios, nu toţi ard de nerabdare să-i fie prieteni. Că tot am adus vorba de popularitate, există specimene precum neintegratul, care mereu caută să intre ba într-o bisericuţă, ba în alta, dar niciodată nu reuşeşte. De ce? Poate pentru că face glume proaste, întotdeauna rămâne în clasă când ceilalţi hotărăsc să chiulească de la desen, sau poate pentru că pur şi simplu se străduieşte prea mult.

Cu toţii îl recunoaştem pe cel care niciodată nu a ştiut că are temă, nu a putut învăţa că a ajuns târziu acasă sau a fost ascultat exact când Neti i-a prezis o zi nefastă. Cum nu ştiţi despre cine vorbesc? Este vorba de colegul-victimă! Trebuie să recunosc că e drăguţ să-l avem prin preajmă... .Fără alte prezentări, faceţi cunoştinţă cu plictisitul: habitatul lui specific este ultima bancă de pe rândul de la uşă (lângă coşul de gunoi , de obicei). În timpul orelor doarme, dar dacă atenţia îi este captată în mod miraculos, va adopta o stare de semi-amorţeală, ochi împăienjeniţi şi pe jumătate închişi; prin expresiile feţei va reuşi să ilustreze cu măiestrie diferite stadii ale plictiselii.

Pe lângă tipologiile enumerate până acum, l-aş putea adăuga pe întârziatul, care ajunge exact după ce profesorul îl pune absent, pe ordonatul, care îşi aranjează caietele şi cărţile în ordinea orelor din orar sau după mărime. Ar mai fi şi invizibilul, cu care întreţii o conversaţie doar când te ciocneşti de el, sau chiar linguşitorul (cel care asediază catedra după ore şi-i terorizează pe profesori cu întrebări stupide sau cataloage Avon).

Asta este frumuseţea liceului pentru mine: faptul că până la urmă ajungem să-l suportăm la fel de bine pe şmecher ca şi pe colegul bun-la-toate. Cred că aşa se explică de ce prin luna august ne este dor de şcoală. Pentru că, de fapt ne este dor de ei, de colegi,chiar dacă nu vrem să ne dăm seama, chiar dacă in luna iunie de abia aşteptăm să scăpăm de ei.

P.S.: Lista rămâne deschisă pentru eventuale completări. Deci, dacă aveţi în clasă colegi care se încadrează în alte categorii, vă rog să mă anunţaţi.

Alexandra Marian
XI C