Telent-utopia

Orice aţi zice, de o vreme am impresia că trăiesc momente cu adevărat importante din viaţă. Nebuneala cu războiul libian s-a potolit (e adevărat, nu m-am uitat de mult la ştiri, doar mă aflu şi eu în treabă), de wikileaks n-am mai auzit noutăţi, Obama e bine mersi şi the royal wedding coverage with Piers Morgan, Anderson Cooper, Cat Deeley and Richard Quest (sloganul de două săptămâni a celor de la CNN) şi-a făcut treaba – ocazie cu care mai mult de jumătate din femeile planetei au înţeles că rochia de mireasă trebuie să fie simplă şi, pentru cele mai fără şansă, că o invitaţie la nuntă cere neapărat pălărie rodeo cât mai dramatică, dacă se poate cu pene, flori, animale, punctuleţe sau alte minuni care să o încarce; rochia nu mai contează atâta timp cât toată lumea o să-şi ocupe timpul holbându-se la mausoleul care-ţi acoperă până şi faţa.

Deci, toate bune şi frumoase. Nimic care să-i răpească românului atenţia de la show-ul prost împrumutat de cei de la MediaPro, Got Talent, adică Românii au talent. Un juriu, ori fără vlagă, impersonal şi apatic, ori cu puseuri de subiectiviate copleşitoare şi aprecieri afective intense. Moderatori măscărici şi tot felul de momente penibile ce ţin de regie. Ce mai? O paletă de talente într-ale TV-ului, în rest, activism prin hipnoză. Apropo de activism, recunosc, mi-a plăcut partea cu noi toţi care am fi foarte talentaţi, doar că nimeni nu ne vede, numai ProTv-ul, ocazie de tras emisiune şi făcut rating. Păcat că avem emisiunea asta de ani buni într-un format profesionist şi adaptat mioritic, dar tot profesionist, pe un alt post de televiziune mult mai nepopular (acum că mă gândesc, Eugeniei Vodă nici nu-i stătea bine altfel).

Şi totuşi, e ceva să treci de la show-uri cu politicieni şi mesaje pesimiste sau injurioase la altele ce se vor patriotice – până la urmă e salutar trend-ul. Sper doar ca cei de la Antena 1 să se descurce mai bine cu al lor X Factor, altă descoperire asemănătoare cu Got Talent, dar şi mai asemănătoare cu fostul Megastar. Între timp, hai, să citim revista şcolii…

  

Diana Antal, XI C

Editorial

C

arevasăzică, au trecut sărbătorile şi uită-ne din nou la revistă. Avem melancolii, excese, frământări, ironii liceene proaspăt debitate în urma unui proces cognitiv îndelungat de coacere filozofică la temperatura camerei. Bănuiesc că nu mai e nevoie să precizez despre ce discutăm numărul acesta (cei care nu sunt în asentimentul meu, rogu-vă depuneţi efortul de a închide revista; aşa, acum priviţi coperta intens şi în transă deschideţi-o din nou; bine v-am regăsit!). În concluzie, am timp şi spaţiu destul să-mi satisfac un capriciu de orgoliu personal… Da, da, ştiu că pentru asta s-au inventat articolele, nu editorialele, însă simt că pentru a continua să scriu cu impresia că voi mă înţelegeţi pe deplin e impetuos necesar (expresie folosită cu scopul vădit de a transforma propoziţia într-una mai elaborată) să avem un moment de reflecţie…

– moment de regăsire spiritulă şi de armonizare cu miticul :

De acum încolo dumneavoastră (pronume personal de politeţe; ton solemn; gest dramatic al mâinii drepte spre întreg auditoriul) sunteţi oameni mari. Aţi ajuns la liceu. Hotărât lucru, fraza citată se vroia o resuscitare neuronală cu efecte pe termen lung. Cuvintele aveau destinaţia precisă a înrădăcinării, pe chipurile nedumerite, a unei maturizării încă necunoscută lor. În schimb, rezultatul a fost un imn bizantin, o muzică monodică, din care puteai distinge tonuri şi semitonuri (sper că n-am zis o prostie prea mare în materie de muzică) vizibil impresionate de discursul celui ce avea să primească titlul de dirigu’: bă, n-ai un pix?; de la ce liceu vii?; eu sunt Maria, tu? (Maria era genul entuziast, vroia să-ţi cunoască întreg arborele genealogic dintr-o lovitură); după asta nu mergem la Mc? (ăsta era Paul sau aşa-zisul Ţiţi – duplicitar în nume şi comportament, pentru el întotdeauna mersul la Mc sau oriunde avea un sens ascuns: mâncarea); subiectul A: uită-te tu la aia cum îi îmbrăcată…! subiectul B: oare nu se vede? (observatorul de serviciu – umanoid vigilent cu patru ochi, patru mâini şi tot atâtea picioare, două orificii de expresie şi un singur creier care aflat în cel mai mic pericol lanseză programul de autodistrugere şi divizare definitivă) – TO BE CONTINUED... THE END.

Revenind la ale nostre, tot ce vroiam să vă spun e că de acum încolo dumneavoastră sunteţi cititori mari, aşa că mă aştept de la domniile voastre să urmăriţi revista şi pe blog – http: //revistacasicum.blogspot.com (adresă reală; se pun absenţii). Reclamă again, dar nu schimbaţi canalul revenim!

Diana Antal

XI C

Liceul sub lupă

Liceul este, fără îndoială, cea mai importantă perioadă în formarea personalităţii. Acum ne descoperim marile pasiuni şi ne dăm seama ce vrem să devenim în viitor. Marile pasiuni au nevoie şi de un conducător spiritual, de un model. Maeştrii s-au împuţinat în societatea de azi, iar alţii trebuie doar descoperiţi. Tinerii nu mai ştiu să facă diferenţa între genii şi diletanţi, între profesionişti şi amatori. Consecinţele sunt: mediocritatea, denaturarea limbajului cotidian, nonvaloarea.

Democraţia ne învaţă să fim toleranţi, dar nu ne învaţă să deosebim nonvaloarea de valoare. Fiinţa profundă din noi se va pierde dacă nu concepem arta ca pe un mijloc de descoperire lăuntrică, dacă nu percepem arta ca pe ceva etic, dacă trupul afectiv nu mai poate face legătura om – cosmos, dacă existenţialul nu mai e o respiraţie din cosmos. Orice credinţă îţi conferă o satisfacţie; te ajută să depăşeşti greutăţile.  

Într-o eră a tehnologiei şi a devalorizării se pierde tot mai mult din etos. Sub semnul colectivităţii se pierde tot mai mult din individual şi particular. Culturile nu mai au specificul de altădată, iar moştenirea culturală a unei naţionalităţi nu mai este la fel de evidentă. Libertatea delirantă a cuvântului sporeşte; tabu-urile aproape dispar. Societatea suferă de ticuri verbale, intrând într-un cerc vicios din care cu greu se va ieşi. Acest impas are mai multe cauze: impertinenţa, nepăsarea, ignoranţa, uşurinţa sau superficialitatea faptelor.

Cel mai mult se dispare disciplina învăţatului de zi cu zi, în favoarea altor lucruri ce, simplu spus, dăunează. Concepţia despre viaţă şi succes s-a schimbat în favoarea ideilor lipsite de profunzime.

Marele Tot ar trebui să stea sub imperativul auritei căi de mijloc.

Paul Daniel Golban
IX B