1750 de minute

După lungi frământări ezoterico-afective de-a lungul cărora m-am apucat să scriu articolul de faţă de vreo trei ori fără nicio finalitate, am reuşit totuşi să-mi înfrunt agonia cu ultimele resorturi ale conştiinţei: TREBUIE să trimiteţi articolul până deseară – erau cuvintele hotărâtoare ale profesoarei. Atunci au început întrebările esenţiale: Până la ce oră e deseară? Oare la opt mai e deseară? Dar la nouă? Sau poate la zece!? Si dacă deseară nu e nici opt, nici nouă, nici zece, ci şapte, iar acum e cinci şi eu tot n-am nicio idee. Situaţia devenise disperată, aşa că a trebuit să iau decizia fatală – voi descrie o săptămână de şcoală din viaţa mea de liceană obişnuită, conştientă fiind că nu interesează pe nimeni, dar viaţa cerea sacrificii şi dacă clişeul folosit sau lipsa de interes a celorlalţi e un sacrificiu atunci eu eram dispusă să negociez. Aşadar, în urma tatonărilor hotărârea e aceasta: 1750 de minute de şcoală într-un text de revistă. Ca să nu vă mai plictisesc făcând calcule, să începem.

Luni – ziua optimismului stupid şi al entuziasmului răzbunător

De mică am prezentat o slăbiciune cronică pentru ziua asta. Nici măcar faptul că luni începe şcoala nu m-a vindecat, ba din contră mi-a oferit încă o mie de pretexte care n-au făcut decât să sporească entuziazmul pe care până a doua zi ştiam că-l voi ceda în schimbul disperării. Mai mult, întotdeauna prima oră aveam o materie din cele câteva (vreo trei) care îmi plăceau, de altfel aşa e şi acum, doar că pe lângă asta orele se termină la 13.00. Ah, dureroasă zi perfectă! (brb – îmi şterg lacrimile).

Marţi - Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate.( = Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi) – Divina Comedie, Dante Alighieri

Marţi regret toate iluziile zilei anterioare astfel încât pe la mijlocul orelor, intru în ceea ce se numeşte psihoza de după ora de mate în desfăşurarea căreia nu mai pot distinge corect persoanele sau obiectele cu care intru în contact (într-o pauză mă credeam Miron Costin, important cronicar român din secolele XVII- XVIII, care montează o piesă de teatru având în rol principal Letopiseţul, respectiv colega mea de bancă şi toţi colegii erau spectatori invitaţi să participe).

Miercuri – liniştea de după furtună

E a treia zi a saptămânii şi cea mai simpatică. A nu se confunda sentimentele mele de pură simpatie faţă de acesta cu cele de iubire profundă, devotată, totală faţă de luni. Disperarea e înlocuită de astenia weekendului care urmează, iar cronicarii, ţiganiadele, letopiseţele trec la cele veşnice.

Joi – Arbei macht frei. ( = Munca te eliberează.) – inscripţia porţii de intrare a lagărului de concentrare Auschwitz

Dacă e joi, atunci e Auschwitz. Dacă e Auschwitz atunci e muncă multă, adică ore până la 16-17.00 (ore, excelenţă filozofie şi apoi excelenţă română). Am ajuns să-mi imaginez că un an ar încăpea într-o singură zi din aceasta.

Vineri – şapte număr sacru

Pornesc devreme, pentru că orele încep la şapte şi după exact tot atâtea ore, gata! E momentul în care toate crizele psihotice îşi merită preţul. Parcurg grăbită coridorul, ca nu cumva să fiu reţinută din demersul de eliberare, tacticos evit aglomeraţia şi în sfârşit m-am strecurat afară.

            În încheiere vă urez weekend liniştit, fără teme, fără învăţat şi tot ce vă doriţi (nu pot să cred, am rămas cu urme de la urările sărbătoreşti). N-am timp de alte formalităţi (e 19.33- trece deseara) , dar închipuiţi-vă că am zis un lucru memorabil, ceva esenţial, folosiţi metoda autosugestiei.

Diana Antal
XI C