Cei mai frumoși ani din viață

Voi începe prin a-mi exprima o nedumerire pe care o am de o bună bucată de vreme despre liceu şi aspectele care ţin de el. Toată lumea, sau dacă nu toată, marea majoritate, cu precădere cei care au depăşit o anumită vârstă, descriu liceul ca fiind "cei mai frumoşi ani din viaţă". "Cei mai frumoşi ani din viaţă" spui tu în sinea ta, privind mândru pe foaia pe care, în dreptul numelui tău scrie "Admis". Credibil înainte de a simţi pe propria piele "frumuseţea" aia despre care se vorbeşte la nesfârşit. Daar... după admitere. Hopa! Te trezeşti că situaţia stă puţin altfel.

Cât de schimbat pare totul, colegii, profesorii... Ai tendinţa de a-ţi repeta permanent în cap clişeul ăla, care, mai încolo, în funcţie de caracterul tău, te va dezamăgi sau te va lăsa indiferent. Optează mereu pentru a doua variantă. Fericiţi sunt cei cărora nu le pasă. Primele zile sau săptămâni în care, cu greu, cu greu, se înfiripă timid nişte relaţii cu cei cu care vei împărţi băncile clasei timp de patru ani, îţi lasă senzaţia unei prietenii de lungă durată, interesantă, cu o grămadă de peripeţii. Şi nu e neadevărat! Sau poate că da. Dar e de sesizat un lucru care, chiar dacă nu din prima, dar treptat, ajunge să îţi schimbe percepţia despre liceu. Nu trebuie omis faptul că nu mai eşti un copil mic, ci unul mare. Odată cu maturizarea fizică, are loc, desigur, şi cea psihică. E vârsta la care nu mai fugim la mami pentru un pumn primit de la cineva, nu îi mai pârâm doamnei învăţătoare pe cei care spun o înjurătură etc. Apar interese, începi să ai mare grijă când vine vorba de alegerea prietenilor. Iar relaţiile care se destramă, chiar dacă ulterior se refac, nu se uită. Sunt oameni care abia aşteaptă să greşeşti faţă de ei, pentru ca mai încolo să poată să îţi scoată ochii cu asta. Şi există mereu posibilitatea ca genul acesta de persoane să se afle în anturajul tău, printre prietenii tăi, iar tu să n-ai habar. Atât la şcoală, cât şi acasă, morala ţinută de cei care se presupune că îţi vor binele devine mai serioasă şi ţi se repetă la infinit importanţa şcolii. Ţi se interzice, de asemenea, orice tip de reacţie nepoliticoasă de către cei care ţin să te lămurească de asta, ţinându-se rareori sau deloc cont de faptul că nu e cu siguranţă prima dată când auzi ce educaţie îţi oferă şcoala. Tocmai de aceea, îţi vine să îţi iei lumea în cap câteodată. Totuşi, admirabilă persistenţa cadrelor didactice, respectiv a părinţilor în a enunţa aceleaşi fraze, indiferent de circumstanţe.

Problemele se intensifică. Din nefericire, toată materiile ating un alt grad de dificultate. Totul devine mai complicat. Tocmai acesta este motivul pentru care deseori simţi nevoia de a renunţa la învăţat, de a-ţi face mai mult timp pentru tine (hobby-uri, prieteni etc. ). Cei mai bătrâni sunt de părere că lipsa de interes se datorează comodităţii. Lucru care, de multe ori, nu e adevărat. E greu să stai în jur de şapte ore la şcoală zilnic, să te întorci acasă, să te pregăteşti pentru a doua zi şi să îţi faci timp şi pentru tine, aşa cum ţi-ai dori. Se predă mult şi se cere înapoi la fel de mult.

Cei mai frumoşi ani din viaţă... Mai arunci o privire în sala de clasă. Profesori, colegi, gălăgie şi râsete pe ici, pe colo. Nimic nou. Pe hol. Tot nebunia aia prezentă şi acum trei ani, şi anul trecut, şi pauza trecută şi acum. Tot ăia mici care ţipă non-stop, parcă mereu cu acelaşi scop – să te scoată din minţi. Tot profii ăia cu cataloagele în mână care se îndreaptă, bând o cafea, spre sala profesorală. Tot agitaţia aia, tot zgomotul ăla infernal care vine din toate părţile. Colegii şi relaţiile cu ei - relativ OK, dar sunt nişte prietenii şubrede, care se destramă la prima adiere de vânt. Cu unii, relaţia ta se rezumă doar la un salut sau nici măcar atât. Cu alţii, e posibil să schimbi două, trei vorbe în faţa unei beri pe o terasă în weekend sau într-o cafenea în timpul orei de mate. Dar nimic mai mult de atât.

Şi revii a mia oară la clişeul ăla! Observând puternica discrepanţă dintre ce spune el şi realitate, te minţi singur încă o dată. Spui că mai e timp şi că nu a trecut decât un an şi jumătate şi mai e "timp berechet" (am ţinut să pun ghilimele pentru a sublinia o altă expresie la fel de clişeistică) pentru a socializa şi a desfăşura alte activităţi extra-şcolare cu minunaţii tăi colegi. Dar, constatând şi nu pentru prima dată, că nu e altceva decât un pretext, că nu sunt de fapt decât nişte ani care se vor termina în aceeaşi notă plictisitoare aproape ca la început, râzi. Te amuzi. Normal. Ce altceva poţi face? Dar uiţi pe loc. Îţi atrage atenţia altceva. O uşă care se deschide, o briză de vânt. Poate nişte strigăte de pe stradă, care în ciuda distanţei, îţi ajung la urechi prin geamul deschis... cine ştie. Însă, cu siguranţă, vei reveni asupra acestor gânduri. Poate că la facultate... o să mai bagi o fisă şi acolo. Vor trece şi anii ăştia, aşa cum au trecut şi alţii. Şi poate că peste o vreme, îi vei regreta. Deşi mă îndoiesc...

Amuzant, cum ziceam mai sus. La fel de amuzant e faptul că am vorbit despre mine la persoana a II-a în foarte multe rânduri şi nici acum nu văd scopul.

Răzvan Dan
X B