Adâncuri

Lumina deşartă a Luceafărului

copleşeşte

dimineaţa morţii mele.

Soarele desluşit de sub nori

cenuşiu mângăie pielea,

o dezveleşte

roasă de timp.

Învăluit de carne,

la valuri mă-nchin

ascult chemarea lor

taciturnă…

Frenezia unor ace dulci

mă cuprinde –

marea ca o mamă

îmi sărează inima.

Tot mai adânc

mă cufund,

soarele îmi mângăie

creştetul capului:

fără aer,

fără sunet

luminosul se împrăştie

sub mişcările nesăbuite

ale ceasului…

Şi brusc mi se preschimbă

corpul: durerea cu lacrimi negre

mi s-a lipit de faţă

ca o mască –

nu o pot desprinde

de greutatea mea.

Picioare amorţite

călcând pe scările valurilor,

ieşind la suprafaţă

erodate –

scheletul din tunelul portocaliu

a apus înainte de vreme…

inundate de sânge negru,

valurile poartă un cadavru

fără mişcare în acest timp împietrit,

aşteptând scheletul

să se întrebe unde îi e ţărâna,

cum va arde...

Pumnii de pământ

mă îngenunchează-n lanţuri –

o dulce robie

în aceste adâncuri,

un alt veac

mă aşteaptă,

iar eu întind mâna

să trec dincolo…

Daniel GOLBAN, IX B