Două întrebări existenţiale… sau nu?

A pune liceul sub lupă e o muncă minuţioasă, grea. Se poate face din nenumărate puncte de vedere: de la materii la colective. În articol am să prezint, căutând răspunsul la două întrebări, o imagine oarecum generală a liceului şi a desfăşurării zilelor şcolare. Aşadar, să începem cu primul element vizibil la intrarea în clădirea cu pricina.

 Ce sunt coridoarele liceului? În pauze, ele sunt expoziţii de personaje tinere, caractere diverse, zâmbete sau priviri intimidante. Pe lângă toate cele menţionate, torentele de copii grăbiţi, simpatici la o primă vedere, ajung să-ţi inducă o stare de agitaţie, deoarece valurile de spiriduşi fac circulaţia extrem de dificilă. În tot acest carnaval manifestat o dată la o oră, profesorii patrulează distanţa dintre clasă şi sala profesorală sau fumoar, asaltaţi de zeci de salutări de la elevii din mişcarea browniană. Sunetul cel mai puţin aşteptat se propagă şi încheie distracţia. În timpul orelor, o linişte se aşterne asupra coridoarelor. Pluteşte un calm deplin. Chiar şi aşa, uneori se mai pot auzi paşii unui suflet pierdut care, cel mai probabil, a cerut permisiunea de a merge la baie. După cincizeci de minute, sunetul mult asteptat se aude, şi carnavalul începe din nou.

Cum sunt sălile de clasă? În pauze, camere mari, cu doar o mână de elevi care stau la taifas, bârfesc sau dormitează. Majoritatea colegilor sunt afară sau pe coridoare, iar cei prezenţi preferă să se relaxeze, în căldură şi înfruptându-se din bucatele aduse de acasă. Puţin aşteptatul clopoţel sună şi restul elevilor încep să se adune în clasă, ca nişte băbuţe la auzul clopotului de la biserică. În timpul orelor de curs, e destul să arunci o privire fugitivă prin clasă pentru a judeca dacă ora va decurge repede şi interesant sau încet şi... doar atât. De cele mai multe ori, în sală există un amalgam de stări. Judecăţi de valoare sunt împărtăşite, unele în secret, altele mai evident, deseori stârnind furia profesorului. În alte situaţii, jumătate de clasă participă la lecţie într-o comunicare continuă cu dascălul, în timp ce din cealaltă jumătate, o parte coboară ochii în clipa în care o întrebare este lansată, şi cealaltă parte îşi găseşte momentul oportun să contempleze peisajul ce se poate admira de pe geamurile sălii de clasă. Unii elevi, în timpul orelor de curs, nu ştiu cum să îşi ascundă starea de somnolenţă, şi încearcă zadarnic să îşi acopere ochii încercănaţi în speranţa că nu vor fi observaţi de profesor. Alţii nu sunt preocupaţi de astfel de griji şi îşi lasă capul să cadă pe lemn (de obicei tapiţat cu un fular sau alt materal de genul; la nevoie chiar şi un caiet este acceptabil) şi hibernează în nesimţire. Clopoţelul îşi face din nou simţită prezenţa, şi toţi elevi se ridică, parcă revitalizaţi de ideea pauzei ce a sosit. Şi din nou, caractere confuze şi puhoaie de copii încep să se arate.

           În concluzie, liceul are două stări distincte, care alternează oră de oră odată cu sunetul limpede al clopoţelului. Orele de curs, perioadele strict educaţionale, sunt văzute de către elevi doar ca nişte intervale de timp interminabile şi inevitabile între adevăratele momente de satisfacţie sufletească, relaxare, pentru unii chiar extaz, şi anume, mult aşteptatele pauze, când festivalul “culorilor” e în plină acţiune. Un mic paradox în viaţa oricărui elev: se duce la şcoală cu ideea de a învăţa, şi ajunge să prefere clipele de relaxare.

Alin-Alexandru DRĂGAN, XI C