Teorema lui Almodóvar

Antoni Casas Ros, Teorema lui Almodóvar,

Editura Vellant, 2010

Două corpuri punctiforme de masă m₁ şi m₂ se atrag reciproc printr-o forţă direct proporţională cu produsul maselor corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele, orientată pe direcţia dreptei ce uneşte centrele de greutate ale celor două corpuri. Impresionant, nu? (mă refer la exprimarea matematică, nicidecum la abilităţile mele de a-i pătrunde tainele) . Totuşi, cred că Legea atracţiei universale fundamentată de Newton (cea pe care am citat-o mai sus) reprezintă formularea perfectă a ideii in jurul căreia se învârte romanul lui Casas Ros: Două corpuri, se atrag reciproc printr-o forţă d.p cu masele evenimentelor şi i.p cu pătratul distanţei dintre ele, pe direcţia destinului ce uneşte centrele de greutate materială şi spirituală ale fiinţelor.

Ideea apare încă de la început când Antoni, pe atunci un tânăr absolvent de matematică, suferă un accident de maşină împreună cu iubita sa încercând să evite un cerb aparut din senin pe şosea. Iubita moare, el rămâne desfigurat şi îşi gaseşte refugiul  în cărţile de fizică sau matematică îmbinate cu singurele momente de socializare în care predă ore de matematică pe internet. Uite aşa trec cincisprezece ani în care se izolează total şi refuză să se mai privească în oglindă

– asta îmi aminteşte de un moment traumatizant din copilărie când am văzut o imagine cu un nene care îsi ţinuse mâna întinsă deasupra capului timp de câţiva ani şi degetele i se încolăciseră, iar unghiile erau ca la vrajitoarele alea urâte şi negre pe care mi le descria mama panicată de câte ori îmi împrăştiam jucăriile

Revenind la roman, într-o zi pustnicul nostru e abordat ,din nou pe neaşteptate, de regizorul spaniol Pedro Almodóvar care doreşte sa facă un film inspirat de povestea sa.  Aici recunosc, eu n-am ales cartea datorită legii lui Newton, ci ca o fiinţă sentimentabibilă ce sunt m-am gândit în primul rând la filmele lui Almodóvar (şi da, e un mesaj subliminal) care mie una mi se par geniale, dar cartea s-a dovedit a fi şi ea ok.

În cotinuare, încep filmările, iar Antoni se îndrăgosteşte de Lisa, un actor transexual, uniţi fiind mai ales soarta de ciudaţi ai societăţii. Momentul cheie e întâlnirea eroului cu un cerb, asemănător cu cel din accident, pe care îl va adopta ca animal de casă. De fapt, cerbul e simbolul revelaţilor pentru personaj. Odată cu acceptare lui ca parte din viaţa sa, personajul îşi vindecă complexele, se reintegrează în lume: devine chiar mândru de faţa sa desfigurată, se împacă şi la nivel moral cu relaţia pe care o are, îşi doreşte să călătorească, să-şi împartăşească ideile, experienţa cu oameni noi. Tot acum există şi o revelaţie intrinsecă pentru cititor - alegerea titlului. Teorema atribuită lui Almondovar descrie de fapt pelicula, filmul care prin ficţiune poate să exorcizeze urâtul realităţii, aşa cum zice naratorul personaj este suficient să priveşti destul de mult timp pentru a transforma oroarea în frumuseţe  (n-ar fi o idee rea să caut şi eu imaginea cu nenea care şi-a atrofiat mâna!) . Cerbul şi reintegrarea traduc o a treia descoperire care ţine de motto-ul de la începutul operei, citat dintr-o poezie a lui Roberto Juarroz: În centrul vidului se află o altă sărbătoare , în sensul de vid înţeles ca lipsă de formă în urma desfigurării. În centrul lipsei de formă se află câştigul libertăţii, eliberarea de sub presiunea gravitaţiei, legii atracţiei universale care ne leagă de materie, de realitate.

În concluzie, pentru mine cartea lui Antoni Casas Ros merită pe deplin premiul câştigat pentru Cel mai bun roman de debut al anului 2008 (la noi e tradus doar acum) în Spania. Are un subiect tentant, acreditat de experienţa personală a autorului (cartea e la limita dintre ficţiune şi autobiografie), are personaje inteligent construite, poate în afară de Almondovar şi vreo două personaje episodice care mi-i s-au parut puţin superficiale. Firul narativ al cărţii nu e unul foarte dinamic, nu se întâmplă evenimente extraordinare, cel mai probabil din cauza temei, să nu uităm că avem în centru un ascet, un om retras din societate, însă stilul prozei lui Casas Ros compensează pe deplin acolo unde acţiunea propriu-zisă n-are, prin fraze scurte, concentrate. În plus, citatele matematice sunt integrate perfect în textul literar şi transformate la nivel psihologic al personajelor în adevărate principii. Nu-mi rămâne decât să vă îndem să o citiţi, să vă imaginaţi împreună cu Antoni întregul cosmos alcătuit din suspensii electrolite…unde o portocală s-ar întâlni cu o ecuaţie, un copac cu un fluture, un rinocer cu o dansatoare de flamenco. Posibilităţile întâlnirilor s-ar înmulţi la infinit. Totul ar putea fi pus sub ecuaţie. O suspensie de sentimente şi de dorinţe… Ar fi într-un fel Edenul matematic.
Diana Antal, XI C