Ca și Cum

Telent-utopia

2011-07-02T14:24:00.000-07:00

Orice aţi zice, de o vreme am impresia că trăiesc momente cu adevărat importante din viaţă. Nebuneala cu războiul libian s-a potolit (e adevărat, nu m-am uitat de mult la ştiri, doar mă aflu şi eu în treabă), de wikileaks n-am mai auzit noutăţi, Obama e bine mersi şi the royal wedding coverage with Piers Morgan, Anderson Cooper, Cat Deeley and Richard Quest (sloganul de două săptămâni a celor de la CNN) şi-a făcut treaba – ocazie cu care mai mult de jumătate din femeile planetei au înţeles că rochia de mireasă trebuie să fie simplă şi, pentru cele mai fără şansă, că o invitaţie la nuntă cere neapărat pălărie rodeo cât mai dramatică, dacă se poate cu pene, flori, animale, punctuleţe sau alte minuni care să o încarce; rochia nu mai contează atâta timp cât toată lumea o să-şi ocupe timpul holbându-se la mausoleul care-ţi acoperă până şi faţa.

Deci, toate bune şi frumoase. Nimic care să-i răpească românului atenţia de la show-ul prost împrumutat de cei de la MediaPro, Got Talent, adică Românii au talent. Un juriu, ori fără vlagă, impersonal şi apatic, ori cu puseuri de subiectiviate copleşitoare şi aprecieri afective intense. Moderatori măscărici şi tot felul de momente penibile ce ţin de regie. Ce mai? O paletă de talente într-ale TV-ului, în rest, activism prin hipnoză. Apropo de activism, recunosc, mi-a plăcut partea cu noi toţi care am fi foarte talentaţi, doar că nimeni nu ne vede, numai ProTv-ul, ocazie de tras emisiune şi făcut rating. Păcat că avem emisiunea asta de ani buni într-un format profesionist şi adaptat mioritic, dar tot profesionist, pe un alt post de televiziune mult mai nepopular (acum că mă gândesc, Eugeniei Vodă nici nu-i stătea bine altfel).

Şi totuşi, e ceva să treci de la show-uri cu politicieni şi mesaje pesimiste sau injurioase la altele ce se vor patriotice – până la urmă e salutar trend-ul. Sper doar ca cei de la Antena 1 să se descurce mai bine cu al lor X Factor, altă descoperire asemănătoare cu Got Talent, dar şi mai asemănătoare cu fostul Megastar. Între timp, hai, să citim revista şcolii…

Diana Antal, XI C

Editorial

2011-04-11T11:11:00.000-07:00

arevasăzică, au trecut sărbătorile şi uită-ne din nou la revistă. Avem melancolii, excese, frământări, ironii liceene proaspăt debitate în urma unui proces cognitiv îndelungat de coacere filozofică la temperatura camerei. Bănuiesc că nu mai e nevoie să precizez despre ce discutăm numărul acesta (cei care nu sunt în asentimentul meu, rogu-vă depuneţi efortul de a închide revista; aşa, acum priviţi coperta intens şi în transă deschideţi-o din nou; bine v-am regăsit!). În concluzie, am timp şi spaţiu destul să-mi satisfac un capriciu de orgoliu personal… Da, da, ştiu că pentru asta s-au inventat articolele, nu editorialele, însă simt că pentru a continua să scriu cu impresia că voi mă înţelegeţi pe deplin e impetuos necesar (expresie folosită cu scopul vădit de a transforma propoziţia într-una mai elaborată) să avem un moment de reflecţie…

– moment de regăsire spiritulă şi de armonizare cu miticul :

De acum încolo dumneavoastră (pronume personal de politeţe; ton solemn; gest dramatic al mâinii drepte spre întreg auditoriul) sunteţi oameni mari. Aţi ajuns la liceu. Hotărât lucru, fraza citată se vroia o resuscitare neuronală cu efecte pe termen lung. Cuvintele aveau destinaţia precisă a înrădăcinării, pe chipurile nedumerite, a unei maturizării încă necunoscută lor. În schimb, rezultatul a fost un imn bizantin, o muzică monodică, din care puteai distinge tonuri şi semitonuri (sper că n-am zis o prostie prea mare în materie de muzică) vizibil impresionate de discursul celui ce avea să primească titlul de dirigu’: bă, n-ai un pix?; de la ce liceu vii?; eu sunt Maria, tu? (Maria era genul entuziast, vroia să-ţi cunoască întreg arborele genealogic dintr-o lovitură); după asta nu mergem la Mc? (ăsta era Paul sau aşa-zisul Ţiţi – duplicitar în nume şi comportament, pentru el întotdeauna mersul la Mc sau oriunde avea un sens ascuns: mâncarea); subiectul A: uită-te tu la aia cum îi îmbrăcată…! subiectul B: oare nu se vede? (observatorul de serviciu – umanoid vigilent cu patru ochi, patru mâini şi tot atâtea picioare, două orificii de expresie şi un singur creier care aflat în cel mai mic pericol lanseză programul de autodistrugere şi divizare definitivă) – TO BE CONTINUED... THE END.

Revenind la ale nostre, tot ce vroiam să vă spun e că de acum încolo dumneavoastră sunteţi cititori mari, aşa că mă aştept de la domniile voastre să urmăriţi revista şi pe blog – http: //revistacasicum.blogspot.com (adresă reală; se pun absenţii). Reclamă again, dar nu schimbaţi canalul revenim!

Diana Antal

XI C

Liceul sub lupă

2011-04-11T11:08:00.000-07:00

Liceul este, fără îndoială, cea mai importantă perioadă în formarea personalităţii. Acum ne descoperim marile pasiuni şi ne dăm seama ce vrem să devenim în viitor. Marile pasiuni au nevoie şi de un conducător spiritual, de un model. Maeştrii s-au împuţinat în societatea de azi, iar alţii trebuie doar descoperiţi. Tinerii nu mai ştiu să facă diferenţa între genii şi diletanţi, între profesionişti şi amatori. Consecinţele sunt: mediocritatea, denaturarea limbajului cotidian, nonvaloarea.

Democraţia ne învaţă să fim toleranţi, dar nu ne învaţă să deosebim nonvaloarea de valoare. Fiinţa profundă din noi se va pierde dacă nu concepem arta ca pe un mijloc de descoperire lăuntrică, dacă nu percepem arta ca pe ceva etic, dacă trupul afectiv nu mai poate face legătura om – cosmos, dacă existenţialul nu mai e o respiraţie din cosmos. Orice credinţă îţi conferă o satisfacţie; te ajută să depăşeşti greutăţile.

Într-o eră a tehnologiei şi a devalorizării se pierde tot mai mult din etos. Sub semnul colectivităţii se pierde tot mai mult din individual şi particular. Culturile nu mai au specificul de altădată, iar moştenirea culturală a unei naţionalităţi nu mai este la fel de evidentă. Libertatea delirantă a cuvântului sporeşte; tabu-urile aproape dispar. Societatea suferă de ticuri verbale, intrând într-un cerc vicios din care cu greu se va ieşi. Acest impas are mai multe cauze: impertinenţa, nepăsarea, ignoranţa, uşurinţa sau superficialitatea faptelor.

Cel mai mult se dispare disciplina învăţatului de zi cu zi, în favoarea altor lucruri ce, simplu spus, dăunează. Concepţia despre viaţă şi succes s-a schimbat în favoarea ideilor lipsite de profunzime.

Marele Tot ar trebui să stea sub imperativul auritei căi de mijloc.

Paul Daniel Golban
IX B

Generația mea

2011-04-11T11:07:00.000-07:00

Suntem liceeni... Suntem plini de elan, dornici de aventură, însă confuzi şi parcă rătăciţi în mijlocul adulţilor. Eşti prea mic să fii considerat adult şi prea mare pentru a fi considerat copil. Ne căutăm identitatea şi începem să ne scriem lista propriilor greşeli. Lumea nu se opreşte să te cunoască... "Eşti un suflet în tranziţie. Te voi cunoaşte când eşti deja format." Te întrebi pe ce drum să urmezi şi te confrunţi cu o mare nesfârşită de posibilităţi. Stai în faţa ei şi te simţi tot mai mic... Ştii sentimentul?

Intrând într-o nouă lume, cea a adulţilor, o mare provocare cu care ne confruntăm este discrepanţa dintre realitate şi ideal. La această vârstă începem să ne punem vechile întrebări metafizice care bântuie încă omenirea. Am ieşit din universul ludic al copilăriei şi descoperim un alt joc preferat al celor maturi: jocul aparenţelor. Privim în dreapta şi în stânga, ajungând în cele din urmă să ne învăţăm la perfecţie rolul... Preţul pe care îl plătim, însă, este inocenţa noastră. Gustăm o dezamăgire amară descoperind că ceea ce ne-am imaginat despre aceasta etapă a vieţii noastre se dovedeşte a fi o deziluzie. Copilul din tine se aştepta la o altă lume...

Cu fiecare zi ce trece eşti tot mai predispus a fi considerat adult în societate, parte a unei categorii ale cărei ritualuri le ironizezi şi pe care vrei să le revigorezi prin energia ta adolescentină. Cu fiecare bătaie a ceasului eşti mai aproape de o destinaţie necunoscută. Deşi ai spune că trecerea timpului ar aduce o clarificare, continui să fii înconjurat de confuzie. Te simţi puternic, dar nu ştii în ce direcţie să îţi canalizezi energia. Mulţi ne numesc o generaţie fără repere. Ne consideră universul lipsit de meridiane şi paralele. Comparat cu cel bine stabilit al adulţilor, e normal ca al nostru să se distingă. Lumea pe care generaţia noastră o creează e abia în faşă. Suntem plini de entuziasm şi refuzăm politicos valorile generaţiei anterioare, plecând în lumea largă să le căutăm pe ale noastre, iar în această călătorie ajungem să ne descoperim chiar pe noi înşine...

Te-ai întrebat vreodată ce i-a însufleţit pe revoluţionarii noştri din '89? Te-ai întrebat ce a dat curaj unei populaţii întregi să lupte pentru libertate? O mână de tineri precum suntem noi astăzi care au schimbat cursul unei naţiuni şi au înlocuit o valoare socialistă cu una esenţialmente democratică. Poate nu îţi cunoşti capacitatea, poate te simţi slab şi neînţeles în mijlocul microsocietăţii create de adolescenţi, cu regulile lor de acceptare... Poate ai ales să fii singur într-un colţ sau poate ai fost împins acolo. Poate eşti înconjurat de mulţi, dar te simţi tot mai singur. În orice caz, avem puterea de a face o schimbare. Nu e doar un alt clişeu propagandistic, e un adevăr dovedit. Deşi am putea fi înşelaţi să credem că suntem generaţia Disney, totuşi noi am precedat-o. Nu suntem produsul nonvalorilor comercializate astăzi, ci mai păstrăm încă un dram de esenţă veritabilă. Tineri ca noi au generat transformări care contemporanilor le par irealizabile. Imaginează-ţi ce ar putea schimba generaţia noastră!

Gabriela Todean
XI A

Cei mai frumoși ani din viață

2011-04-11T11:05:00.000-07:00

Voi începe prin a-mi exprima o nedumerire pe care o am de o bună bucată de vreme despre liceu şi aspectele care ţin de el. Toată lumea, sau dacă nu toată, marea majoritate, cu precădere cei care au depăşit o anumită vârstă, descriu liceul ca fiind "cei mai frumoşi ani din viaţă". "Cei mai frumoşi ani din viaţă" spui tu în sinea ta, privind mândru pe foaia pe care, în dreptul numelui tău scrie "Admis". Credibil înainte de a simţi pe propria piele "frumuseţea" aia despre care se vorbeşte la nesfârşit. Daar... după admitere. Hopa! Te trezeşti că situaţia stă puţin altfel.

Cât de schimbat pare totul, colegii, profesorii... Ai tendinţa de a-ţi repeta permanent în cap clişeul ăla, care, mai încolo, în funcţie de caracterul tău, te va dezamăgi sau te va lăsa indiferent. Optează mereu pentru a doua variantă. Fericiţi sunt cei cărora nu le pasă. Primele zile sau săptămâni în care, cu greu, cu greu, se înfiripă timid nişte relaţii cu cei cu care vei împărţi băncile clasei timp de patru ani, îţi lasă senzaţia unei prietenii de lungă durată, interesantă, cu o grămadă de peripeţii. Şi nu e neadevărat! Sau poate că da. Dar e de sesizat un lucru care, chiar dacă nu din prima, dar treptat, ajunge să îţi schimbe percepţia despre liceu. Nu trebuie omis faptul că nu mai eşti un copil mic, ci unul mare. Odată cu maturizarea fizică, are loc, desigur, şi cea psihică. E vârsta la care nu mai fugim la mami pentru un pumn primit de la cineva, nu îi mai pârâm doamnei învăţătoare pe cei care spun o înjurătură etc. Apar interese, începi să ai mare grijă când vine vorba de alegerea prietenilor. Iar relaţiile care se destramă, chiar dacă ulterior se refac, nu se uită. Sunt oameni care abia aşteaptă să greşeşti faţă de ei, pentru ca mai încolo să poată să îţi scoată ochii cu asta. Şi există mereu posibilitatea ca genul acesta de persoane să se afle în anturajul tău, printre prietenii tăi, iar tu să n-ai habar. Atât la şcoală, cât şi acasă, morala ţinută de cei care se presupune că îţi vor binele devine mai serioasă şi ţi se repetă la infinit importanţa şcolii. Ţi se interzice, de asemenea, orice tip de reacţie nepoliticoasă de către cei care ţin să te lămurească de asta, ţinându-se rareori sau deloc cont de faptul că nu e cu siguranţă prima dată când auzi ce educaţie îţi oferă şcoala. Tocmai de aceea, îţi vine să îţi iei lumea în cap câteodată. Totuşi, admirabilă persistenţa cadrelor didactice, respectiv a părinţilor în a enunţa aceleaşi fraze, indiferent de circumstanţe.

Problemele se intensifică. Din nefericire, toată materiile ating un alt grad de dificultate. Totul devine mai complicat. Tocmai acesta este motivul pentru care deseori simţi nevoia de a renunţa la învăţat, de a-ţi face mai mult timp pentru tine (hobby-uri, prieteni etc. ). Cei mai bătrâni sunt de părere că lipsa de interes se datorează comodităţii. Lucru care, de multe ori, nu e adevărat. E greu să stai în jur de şapte ore la şcoală zilnic, să te întorci acasă, să te pregăteşti pentru a doua zi şi să îţi faci timp şi pentru tine, aşa cum ţi-ai dori. Se predă mult şi se cere înapoi la fel de mult.

Cei mai frumoşi ani din viaţă... Mai arunci o privire în sala de clasă. Profesori, colegi, gălăgie şi râsete pe ici, pe colo. Nimic nou. Pe hol. Tot nebunia aia prezentă şi acum trei ani, şi anul trecut, şi pauza trecută şi acum. Tot ăia mici care ţipă non-stop, parcă mereu cu acelaşi scop – să te scoată din minţi. Tot profii ăia cu cataloagele în mână care se îndreaptă, bând o cafea, spre sala profesorală. Tot agitaţia aia, tot zgomotul ăla infernal care vine din toate părţile. Colegii şi relaţiile cu ei - relativ OK, dar sunt nişte prietenii şubrede, care se destramă la prima adiere de vânt. Cu unii, relaţia ta se rezumă doar la un salut sau nici măcar atât. Cu alţii, e posibil să schimbi două, trei vorbe în faţa unei beri pe o terasă în weekend sau într-o cafenea în timpul orei de mate. Dar nimic mai mult de atât.

Şi revii a mia oară la clişeul ăla! Observând puternica discrepanţă dintre ce spune el şi realitate, te minţi singur încă o dată. Spui că mai e timp şi că nu a trecut decât un an şi jumătate şi mai e "timp berechet" (am ţinut să pun ghilimele pentru a sublinia o altă expresie la fel de clişeistică) pentru a socializa şi a desfăşura alte activităţi extra-şcolare cu minunaţii tăi colegi. Dar, constatând şi nu pentru prima dată, că nu e altceva decât un pretext, că nu sunt de fapt decât nişte ani care se vor termina în aceeaşi notă plictisitoare aproape ca la început, râzi. Te amuzi. Normal. Ce altceva poţi face? Dar uiţi pe loc. Îţi atrage atenţia altceva. O uşă care se deschide, o briză de vânt. Poate nişte strigăte de pe stradă, care în ciuda distanţei, îţi ajung la urechi prin geamul deschis... cine ştie. Însă, cu siguranţă, vei reveni asupra acestor gânduri. Poate că la facultate... o să mai bagi o fisă şi acolo. Vor trece şi anii ăştia, aşa cum au trecut şi alţii. Şi poate că peste o vreme, îi vei regreta. Deşi mă îndoiesc...

Amuzant, cum ziceam mai sus. La fel de amuzant e faptul că am vorbit despre mine la persoana a II-a în foarte multe rânduri şi nici acum nu văd scopul.

Răzvan Dan
X B

Liceul, o lume aparte

2011-04-11T11:03:00.000-07:00

Ce reprezintă liceul pentru fiecare dintre noi: un mic pas spre independenţă, spre o carieră sau un amalgam de idei, stiluri, gusturi diferite, un loc în care ne formăm ca persoană, în care legăm relaţii cu alte persoane? Nu cred că există adolescent care să nu fi avut sentimente de frică, de curiozitate sau spaimă faţă de noii profesori, colegi, inclusiv de materiile noi. Dar ajungem să cunoaştem persoane de tot soiul, să ne facem prieteni şi aici nu mă refer numai la colegi, ci şi la profesori.

Omul este un animal sociabil, afirmă Aristotel. Este uimitor cum după 4 ani de ciclu gimnazial în care eşti obişnuit cu colegii, cu profesorii, o iei de la capăt şi te adaptezi la un nou mediu. În mai puţin de un an ajungi să ştii atât de multe lucruri despre colegii tăi încât uneori, ai o senzaţie de déjà vu ca şi cum i-ai cunoaşte de mai mult timp. Cu câtă uşurinţă reuşim să ne apropiem unii de alţii, să ne ajutăm (chiar şi la copiat) şi să ne povestim unii altora lucruri pe care nu ai curajul să le spui oricui. Este adevărat că numărul „bisericuţelor” este mai mare în comparaţie cu cele din clasele I-VIII, dar asta nu reprezintă un obstacol pentru a ne înţelege şi a fi o clasă unită, mai ales când vine vorba de o mini-vacanţă sau un „concediu” prelungit.

Unii dintre noi reuşesc să stabilească relaţii de prietenie cu anumite persoane cu care la prima vedere nu ar avea nimic în comun. Grupul de prieteni te influenţează fără doar şi poate de la stilul de îmbrăcăminte până la genuri de muzică. Pot spune din proprie experienţă că mi-am schimbat preferinţele muzicale datorită calculatorului din sala 31 şi a colegilor care m-au surprins cu stilul de muzică pe care îl ascultau. Personalitatea este încă o parte care se modifică destul de mult ca urmare a integrării omului într-un nou grup. Dacă e să facem cu toţii o comparaţie între „noi din liceu” şi „noi din generală” sunt sigură că am descoperi multe deosebiri între comportamentul anterior şi cel de acum, precum şi activităţile din timpul liber.

Termenul de „prieten” nu desemnează doar o persoană alături de care îţi petreci timpul liber sau căreia îi mărturiseşti secretele tale. După părerea mea, un profesor poate la fel de bine să fie un prieten fără a se implica direct în viaţa ta. Un profesor este prieten atunci când se apropie de elevi, când se străduieşte să facă o oră cât mai plăcută cu ajutorul unor glumiţe şi nu adoptând o atitudine sobră şi rece faţă de elevi. El trebuie să fie un exemplu al îmbinării utilului cu plăcutul pentru ca noi în viitor să ştim să facem faţă oricărei situaţii de plictiseală sau disperare fie la locul de muncă, fie oriunde altundeva. Noi, elevii, apreciem foarte mult profesorii care ne valorizează talentele şi efortul depus, fie el cât de mic. Atunci când un profesor „dă un pic în mintea copiilor”, respectul nostru pentru el creşte.

Astfel, perioada liceului trece destul de repede şi ajungi să regreţi şi să-ţi aminteşti cu nostalgie momentele haioase din timpul orelor, ticurile profesorilor sau unele gafe ale colegilor. Amintirile din liceu valorează prea mult ca să le pui deoparte.

Daiana Moldovan
XI C

Generația www.?

2011-04-11T11:01:00.001-07:00

Am dat zilele trecute peste un articol din EVZ.ro („Evenimentul Zilei”) care trata problema unei generaţii de elevi ce a schimbat registrul de exprimare. Desigur, ”problema” datează încă de pe la finalul anilor 90′, când limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americană, năşteau primii monstruleţi lingivistici. Mai târziu, prescurtările nejustificate şi alte minuni au ajuns limbaj curent printre adolescenţi.

În fine, cei de la EVZ sunt de părere că liceenii vorbesc în pauze cam aşa: Bă, dacă te spamează (ascultă – n.r.) la fizică?. Ce dacă… out a player! Nu ştiu ce mă uimeşte mai tare: citatul în sine sau posibilitatea de a fi real? Să existe oare perosane care vorbesc în halul ăsta? Tot din articolul lor am aflat că Ai o jale in stomac de nu te găseşte foamea este prescurtarea cuvântului foame şi că cele mai ”coolicioase” expresii folosite de noi, generaţia Homo tehnologicus, sunt urmatoarele: Ce fază seacă!, Whatever, Headshot, Wow, you have a gun!, o arzi dubios – care este un alt mod de a spune că stai degeaba. O altă expresie necesară pentru a demonstra că suntem cool este să folosim cuvântul zdreamţă pentru cineva care ne enervează, cu menţiunea că „m”-ul face diferenţa. Cei de la Evenimentul Zilei sunt siguri că Principalul vinovat de tendinţele din limbajul liceenilor de astăzi este computerul, care le umple tinerilor cea mai mare parte din timp cu programele sale. De când aşteptam să ne dăm seama că PC-ul este unealta celui necurat! În sfârşit a apărut cineva care are curajul să ţină piept evoluţiei! Nu spun că nu e posibil ca EVZ să ne prezinte o crudă realitate, dar nu prea cred că au abordat problema în cel mai bun mod posibil. A generaliza fără nuanţe nu e dovadă de fineţe analitică...

Noul limbaj sal-lol-brb-pls-cp-np, folosit de unii liceeni, a apărut odată cu sistemele de chat şi SMS, care rezolvau la acel moment o necesitate reală: aceea de a transmite cât mai multe informaţii într-un spaţiu restrâns (în cazul sms-urilor) sau într-un timp scurt (când e vorba de chat). Cu ”ajutorul” companiilor de telefonie mobilă, limbajul abrevierilor s-a răspandit la nivel mondial, spre marea fericire a dascălilor. S-a realizat un mic dicţionar de termeni SMS-geşti, pe care cumpăratorii îl primeau la achizitionarea unui telefon, alături de instrucţiunile de folosire, pentru ca orice utilizator să intre în rândul lumii.

Tinerii din ziua de azi nu mai sunt ca tinerii de acum 100 de ani. Nici măcar ca tinerii de acum 50 sau 30 de ani. Tinerii din ziua de azi sunt inculţi şi neciopliţi. Stau toată ziua pe mess, pe HI5. Adevărul este că tinerii din toate timpurile au fost priviţi altfel de generaţiile anterioare. Tinerii au inventat mereu expresii pentru epoca lor: mai demult erau din ţigănească, din păsărească, acum - din engleză. Cine ştie, poate mai tarziu vor fi din chineză..
Cu toate că nu se folosesc atât de des nici în scris, dar nici în limbajul oral, iar unele chiar deloc, am notat o listă de abrevieri ce ne poate servi drept minidicţionar explicativ atunci când citim articole de ziare despre generaţia www. sau messenger :

BCNU = Ne mai vedem noi (Be seeing you)

OOH = Pe de o parte (On One Hand)

OTOH = Pe de altă parte (On The Other Hand)

BTW = Apropo (By The Way)

CUL = Ne vedem mai târziu (See You Later)

FYI = Pentru interesul dumneavoastră/tău (For Your Information)

IMHO = Dupa umila mea părere (In My Humble Opinion)

JAM = Un moment (Just a Moment)

LOL = Râd în hohote (Lots Of Laugh sau Loughing Out Loud)

OIC = Oh, înţeleg (Oh, I See)

G2G = Trebuie să plec (‘Got to go’ or ‘Good to go’)

GBTW = Întoarce-te la lucru/treabă/muncă (”Get back to work”)

GG = Bine jucat/joc bun(”Good game”)

L8R = Pe mai tarziu(”Later”)

Daniela Muncaci
XI C

Poți opri timpul?

2011-04-11T10:59:00.000-07:00

Lumea este în continuă schimbare, apar mereu noi invenţii – de la primul aparat de ras, produs în 1901 de Gillette, cinematografia, binecunoscuta formulă a energiei E=MC2, inventarea cafelei instant, de către Nestle în 1937 până la calculator, internet şi telefoane mobile. În fiecare zi apare un nou model, mai bun, mai performant, mai rapid, de telefon, computer, i-pod, automobil, sau chiar ruj (2 în 1, ruj cu luciu de buze încorporat). Se pare că timpul se scurge mai repede decât odinioară. Trecem prin viaţă grăbiţi şi uneori ratăm esenţa. În curând vom ajunge să ne teleportăm la şcoală – dacă aceasta va mai exista.

În paralel, comportamentul uman suferă modificări. Fără să percepem, ne schimbăm la rândul nostru. Suntem influenţaţi de cultura media (mai ales cea americană, care pare se ne lovescă oriunde am merge: cum deschizi televizorul, eşti fascinat de aşa zise frumuseţi cu IQ scăzut, de glume slabe, şi, în general de superficialitate).

Un alt factor care ne schimbă este societatea. În interiorul unui liceu se evidenţiază foarte clar rangurile sociale. Clasificarea unui elev se face într-un mod capital, după două criterii: înfăţişare şi atitudine (fără a ne complica cu lucruri minore, cum ar fi opinii, mentalităţi sau grade de inteligenţă). Astfel clasificat, elevul nu mai are de făcut decât să se conformeze unui model exterior (pentru a preveni reevaluarea statutului său). Fără să-şi dea seama, liceanul de rând copiază tipare preexistente, adesea banale (sau tocite prin uz) şi se comportă în conformitate cu acestea.

Dacă în anii ’70, tinerii se distrau la discotecă, acum merg în club. Dacă mai demult citeai, acum te uiţi la televizor, sau mai bine, stai pe facebook. Aceste noi activităţi introduse în gama strâmtă a ocupaţiilor tinerilor vin la îndemână. De ce să oboseşti dând paginile unui roman, când poţi da un simplu click, care te duce fix în mijlocul societăţii (acum transpusă şi virtual!)?

Aceste rutine, modele pe care le urmăm în mod consecvent, pot provoca mai multe efecte secundare. Primul, şi cel mai evident, ar fi degradarea calităţii gândirii noastre. Ne folosim “prelungirile” tehnice, încât e posibil să nu mai ştim să facem nici măcar o împărţire (credeţi-mă, mi s-a întâmplat!). Al doilea efect, mai puţin evident, ar fi degradarea opiniilor şi a personalităţii individului. Ajuns la maturitate, fostul elev va trebui să se rupă de vechile modele şi obiceiuri şi va trebui să se adapteze unei noi lumi. Dar va reuşi să facă asta cu succes? Nu ştim sigur. Poate va rămâne veşnic un adolescent? S-ar putea.

Deci ce este de făcut pentru a opri aceste schimbări care uneori ne influenţează negativ? Răspunsul este o altă întrebare: poţi opri timpul?

Nadia Sava
IX B

Ce-i cu clasa asta?

2011-04-11T10:58:00.000-07:00

A trecut deja festivitatea și e prima zi la școală. Intri în clasă pentru prima oră, știind că probabil o vei vedea pe dirigintă stând la catedră. Dar ea nu e acolo. Bun. Singură într-un grup de copii necunoscuți. Ei, hai că nu-i chiar așa rău. Parcă pe tipu’ ăla l-ai mai văzut pe undeva, câțiva sunt din fosta ta clasă, iar pe alții îi mai cunoști de la diferite „ocazii”, nu? Totuși nu-i aceeași clasă ca înainte, unde știai tot ce mișcă. Începe ora, te așezi frumos în bancă cu unu’ dintre colegii vechi, că parcă nu te-ai așeza cu careva necunoscut!

Intră profa’ și începe. Că pe ea o cheamă nu știu cum (pentru că nu te-ai obosit să îi scrii numele în caiet) și că ei îi trebuie nu știu ce fel de caiet. Eh, lasă că e doar prima zi, nu trebuie să-ți notezi tu tot. O să afli în pauză ce-ți trebuie pentru ora ei. Atunci îți pică fisa. Ce-o să faci în pauze? Că nu mai ai cu cine bârfi acuma (ok, o parte din gașca o ajuns cu tine în clasă, da’ tot nu-i la fel). Intri în panică și începi să te uiți în jur, studiindu-ți parcă pentru prima dată viitorii colegi.

Sigur ai o critică pentru fiecare, că altfel nu se poate. Da’ totuși parcă tipa aia nu pare așa cu fițe. Și tipu’ de acolo s-ar putea sa fie de treabă. Încetu’ cu încetu’ realizezi că parcă nu-s toți așa de nașpa. Parcă unii ar putea fi chiar de treabă. Nici n-apuci să termini cu uitatu’ prin clasă că profa’ vă pune să vă prezentați. Profiți de ocazie și încerci să ții minte niște nume. Bun, s-au prezentat toți. Degeaba, că parcă tot nu ești sigură cum o cheamă pe tipa fără fițe sau pe tipu’ de treabă. Oare pe tipă o chema Maria? Sau poate Ana? Stai, nu. Parcă Ana-Maria? Îți vine să te iei de cap, așa că te uiți cu disperare la colegu’ de bancă. Problema e că și el se uită cu disperare la tine.

Cumva, cumva, ora trece și sună. Ieși din clasă înconjurat de turma de colegi pentru că ora următoare e la etaju’ 2. Nici n-ai ieșit bine pe hol ca deja ești înconjurată de sunetele tocurilor. Ce? Tocuri? Te uiți în jur și le vezi pe tipele mai mari cu niște tocuri de 12 cm. Te uiți după aia la converșii tăi vechi și un picuț rupți care sunt atât de comozi. Oare o să porți și tu tocuri? Ciudat, la școala de cartier din care veneai nu prea auzeai tocuri pe hol. În fine, hai că nu-i neapărat să apari mâine cocoțată pe o pereche.

Ajungeți în sală și pierzi vremea desenând ceva la capătu’ caietului. Se sună și profa’ intră în clasă. Da’ ei nu-i convine cum stați în bancă și vă mută (cică așa o să va cunoașteți mai bine). Ai ajuns lângă tipa fără fițe. Te uiți cu disperare la pantofii ei și observi că și ea poartă converși. Răsufli ușurată, gândindu-te că poate nici ei nu i-ar plăcea să vină pe tocuri la școală. După ce se așează, faci cunoștință cu ea. O cheamă Andra (nici Maria, nici Ana, da’ măcar ai nimerit prima literă). În scurt timp, afli că nici Andra nu-și prea cunoaște noii colegi. Așa că treceți la bârfă (că, deh, asta fac fetele).

Chiar dacă nu ai auzit nimic din ce-a zis acolo profa’, nu te prea deranjează. Nici pe Andra nu pare s-o deranjeze. Așa că mergeți amândouă pentru ora următoare la etaju’ 1. Vă puneți în bancă și începeți să vorbiți, când se apropie de voi cineva. Ceva colegă, care spune că ați mers împreună în nu știu ce tabără de acum sute de ani. Totuși parcă ți-o amintești. Da, era de treabă fata. Așa că faceți cunoștință (încă o dată că, evident, nu-i mai ții minte numele). O cheamă Adela.

Realizezi că s-ar putea chiar să iasă ceva din clasa asta. S-ar putea chiar să te înțelegi bine cu unii colegi. Chiar când visai tu mai bine, intră diriga pe ușă. Vă puneți în bănci (Andra lângă tine și Adela în spate) și faceți liniște. De data asta îți notezi numele dirigintei, că ar fi chiar culmea să-l uiți. Și începe cu regulile școlii. Strâmbi un pic din nas când auzi că la 10 absențe îți scade nota la purtare, că de asta ai trecut la liceu, să mai și lipsești. Apoi trece la piercing-uri. Și tu chiar vroiai să-ți faci pierce-u’ ăla în nas. Las’ că merge și fără el în primu’ semestru. Apoi vine chestia cu vopsitu’ părului și machiaju’. Na, asta este. O să te machiezi și tu cu ceva mai deschis la început cât să se liniștească profii. Și apoi vine faza cu fumatu’. Evident. Da’ nu-i așa o problemă, că oricum tu nu fumezi așa de mult cât să tânjești după o țigară pe care n-ai fumat-o în pauză din cauză că îți era frică că o să te prindă diriga. Bine, tu ești doar unul dintre fericitele cazuri.

Într-un sfârșit, termină cu regulile. Începeți să vorbiți despre șefu’ clasei. Câteva mâini se ridică și tu te uiți în jur. Identifici repede „specimenele” care au ridicat mâna. Una era tipa stilată, care cu siguranță va participa la Miss și, cine știe, poate va și câștiga. Apoi mai era tipa care vroia să se implice în tot, genu’ de persoana care e tot tipul cu zâmbetul pe buze. Apoi mai este și tipu’ care vrea să se dea bine pe lângă prof’ (nu de alta, da nu arată de parcă ar fi învățat pe rupte ca să intre la liceu). Dar, cine știe? Poate i-ai judecat pe toți greșit. În fine, oricum e prea devreme să-ți dai seama.

Totuși ți-ai format o privire de ansamblu asupra clasei. Știi în mare parte(sau măcar poți să presupui) cum vor fi colegii. Parcă nu mai sunt o grămadă de necunoscuți. Când gândeai și tu mai profund, sună de ieșire. Dar nimeni nu se ridică din bancă. Atunci, te întorci și tu frumos în față, să te uiți de-a binelea la dirigă.

Ea își ridică privirea și se uită la voi peste ochelari, studiindu-vă. Se uită încet la toată clasa, de parcă ar ști deja ce medii o să aveți fiecare la sfârșitu’ semestrului. Desigur, tu nu gândești până acolo. E numai prima zi de școală, ce să te obosești? De parcă ți-ar fi citit gândurile, diriga zâmbește. Păstrându-și zâmbetul pe buze, vă urează la toți bun venit la liceu. Zâmbești și tu oarecum forțat. Dar totuși, poate nici diriga nu-i cine știe ce demon al iadului. Sau, mă rog, poate nu tot timpu’. Și mai e și faza că ai ajuns la concluzia că nici colegii nu-s o gașcă de fițoși. De data asta zâmbești cu adevărat. Mă, s-ar putea să iasă ceva din asta!

Irina Patrichi
IX B

1750 de minute

2011-04-11T10:56:00.000-07:00

După lungi frământări ezoterico-afective de-a lungul cărora m-am apucat să scriu articolul de faţă de vreo trei ori fără nicio finalitate, am reuşit totuşi să-mi înfrunt agonia cu ultimele resorturi ale conştiinţei: TREBUIE să trimiteţi articolul până deseară – erau cuvintele hotărâtoare ale profesoarei. Atunci au început întrebările esenţiale: Până la ce oră e deseară? Oare la opt mai e deseară? Dar la nouă? Sau poate la zece!? Si dacă deseară nu e nici opt, nici nouă, nici zece, ci şapte, iar acum e cinci şi eu tot n-am nicio idee. Situaţia devenise disperată, aşa că a trebuit să iau decizia fatală – voi descrie o săptămână de şcoală din viaţa mea de liceană obişnuită, conştientă fiind că nu interesează pe nimeni, dar viaţa cerea sacrificii şi dacă clişeul folosit sau lipsa de interes a celorlalţi e un sacrificiu atunci eu eram dispusă să negociez. Aşadar, în urma tatonărilor hotărârea e aceasta: 1750 de minute de şcoală într-un text de revistă. Ca să nu vă mai plictisesc făcând calcule, să începem.

Luni – ziua optimismului stupid şi al entuziasmului răzbunător

De mică am prezentat o slăbiciune cronică pentru ziua asta. Nici măcar faptul că luni începe şcoala nu m-a vindecat, ba din contră mi-a oferit încă o mie de pretexte care n-au făcut decât să sporească entuziazmul pe care până a doua zi ştiam că-l voi ceda în schimbul disperării. Mai mult, întotdeauna prima oră aveam o materie din cele câteva (vreo trei) care îmi plăceau, de altfel aşa e şi acum, doar că pe lângă asta orele se termină la 13.00. Ah, dureroasă zi perfectă! (brb – îmi şterg lacrimile).

Marţi - Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate.( = Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi) – Divina Comedie, Dante Alighieri

Marţi regret toate iluziile zilei anterioare astfel încât pe la mijlocul orelor, intru în ceea ce se numeşte psihoza de după ora de mate în desfăşurarea căreia nu mai pot distinge corect persoanele sau obiectele cu care intru în contact (într-o pauză mă credeam Miron Costin, important cronicar român din secolele XVII- XVIII, care montează o piesă de teatru având în rol principal Letopiseţul, respectiv colega mea de bancă şi toţi colegii erau spectatori invitaţi să participe).

Miercuri – liniştea de după furtună

E a treia zi a saptămânii şi cea mai simpatică. A nu se confunda sentimentele mele de pură simpatie faţă de acesta cu cele de iubire profundă, devotată, totală faţă de luni. Disperarea e înlocuită de astenia weekendului care urmează, iar cronicarii, ţiganiadele, letopiseţele trec la cele veşnice.

Joi – Arbei macht frei. ( = Munca te eliberează.) – inscripţia porţii de intrare a lagărului de concentrare Auschwitz

Dacă e joi, atunci e Auschwitz. Dacă e Auschwitz atunci e muncă multă, adică ore până la 16-17.00 (ore, excelenţă filozofie şi apoi excelenţă română). Am ajuns să-mi imaginez că un an ar încăpea într-o singură zi din aceasta.

Vineri – şapte număr sacru

Pornesc devreme, pentru că orele încep la şapte şi după exact tot atâtea ore, gata! E momentul în care toate crizele psihotice îşi merită preţul. Parcurg grăbită coridorul, ca nu cumva să fiu reţinută din demersul de eliberare, tacticos evit aglomeraţia şi în sfârşit m-am strecurat afară.

În încheiere vă urez weekend liniştit, fără teme, fără învăţat şi tot ce vă doriţi (nu pot să cred, am rămas cu urme de la urările sărbătoreşti). N-am timp de alte formalităţi (e 19.33- trece deseara) , dar închipuiţi-vă că am zis un lucru memorabil, ceva esenţial, folosiţi metoda autosugestiei.

Diana Antal
XI C

În drum spre liceu

2011-04-11T10:55:00.000-07:00

Când am aflat despre subiectul noii reviste mi-au trecut prin minte o grămadă de teme legate mai mult sau mai putin de viaţa cotidiană a liceanului. În primul rând m-am gândit la lucruri gen schimbarea programei şcolare, activităţile extra-curiculare, relaţia elev-profesor. Lucruri pe care le întâlnim zilnic la televizor, la radio, în ziare şi alte surse de informare. Însă, la o privire mai atentă am realizat că ele nu aveau să intereseze elevul de liceu deoarece sunt lipsite de substanţă, ba mai mult sunt lucruri despre care toată lumea are o părere. Aşa că am hotărât să mă axez pe o chestiune aparent banală, ignorată de cele mai multe ori: drumul spre şcoală.

Cum nu cunosc în detaliu călătoria spre şcoală a tuturor sau cel puţin a unei majorităţi de liceeni, o să dau articoului o notă oarecum personală, dar cred că întâmplările şi părerile mele se suprapun peste ale multor elevi care, locuind la o distanţă mai mare de şcoala, trebuie să folosească mijloacele de transport în comun ca să ajungă la timp la ore.

Există mai multe tipuri de dimineţi, cele foarte rare în care eşti fericit că ai prins în sfârşit un loc liber în autobuz, eşti liniştit şi poti dormi în continuare fără să fii nevoit să te uiti în jurul tău unde multe priviri insistente aşteaptă să le cedezi locul.Cele rare, atunci când – surprinzător! - te trezeşti la timp, alergi în staţie, dar pe drum se strică autobuzul, iar efortul tău e în zadar... vei întârzia la prima oră. Dar din fericire nu vei fi pus absent pentru că (să presupunem) nu întârzii prea des din cauza defecţiunilor mijloacelor de transport. În dimineţile mai putin rare se întâmplă să te întâlneşti pe drum cu gaşca de prieteni, să epuizaţi toate bârfele zilei anterioare, dar să mai lăsaţi ceva subiecte şi pentru şueta de la cafenea pentru că eşti sigur că eşti deja absent la prima oră şi profa nu va mai crede din nou scuza cu „ştiţi...am pornit cu 5 minute mai târziu de acasă, iar pe drum m-a prins controlorul şi am stat la o mică discuţie”. În sfârşit, în zilele obişnuite, dese, te înghesui într-un autobuz plin ochi, te întrebi din nou de ce în mijloacele de transport pentru elevi nu sunt doar elevi şi, ca să începi ziua în plină formă, atunci când doreşti să cobori cineva stă neclintit în faţa uşii determinându-te să iei atitudine.

În final ajungi la şcoală cu nervii întinşi la maxim pentru că pe drum ţi-ai dat seama că nu ţi-ai luat mâncare. La covrigi este o coadă imensă şi, ca totul să meargă prost, portarul s-a hotărât ca de azi să nu mai facă concesii şi să se asigure ca niciun elev nu va părăsi incinta şcolii. Pentru ca ceva să meargă bine, ajungi la oră cu un minut înaintea profesoarei şi începi recapitularea lecţiei de zi din care urmează să fii ascultat.

Alexandra Cerceș
XI C

Colegi

2011-04-11T10:53:00.000-07:00

Liceu... când spun liceu nu mă gândesc la note, la profesori, la teme, la un prag pe care fiecare dintre noi trebuie să-l trecem la un moment dat. Când spun liceu mă gândesc la atmosfera dinainte şi de după vacanţa de vară, la noaptea dinaintea începerii clasei a 9-a, când am adormit la trei, mai mult de frică decât de somn; însă ceea ce îmi vine prima oară în gând sunt colegii de celulă, pardon, de clasă, alături de care îmi petrec, vrând, nevrând patru ani din viaţă (cei mai frumoşi, cică).

Pentru că am acumulat destulă experienţă(zic eu) „pe băncile liceului” şi nu numai, am distins prin procese bine definite, dar greu de explicat, mai multe tipologii în care se încadrează colegii de clasă:

Nemulţumitul care are de comentat la orice decizie ce se ia în clasă, fie că îi este favorabilă sau nu, fie că ştie sau nu despre ce este vorba. Întotdeauna îl vei recunoaşte după întrebarile: Da’ de ce?, Da’ nu putem să facem aşa ... sau aşa? sau după afirmaţii precum: Nu-i corect!, uneori Of …Doamne…. Atenţie! De multe ori poate fi confundat cu revoltatul, numai că acesta se manifestă mai “pe faţă”, are ieşiri mai grosolane şi de obicei este în conflict cu profesorii. Încă un model clasic este colegul enervant-de-bine-dispus. Semnele lui distinctive sunt zâmbetul tip reclamă Colgate, hiperactivitate şi un aer jucăuş. El are un dublu rol: de a te scoate din minţi când ai o stare mizerabilă şi de a te face să zâmbeşti în momentele în care chiar ai nevoie de un imbold pentru a te detaşa. Îmi voi continua lista cu colegul bun la toate, la care poţi apela în caz că ai uitat de tema la mate, sau care îţi va povesti cartea ce trebuia citită pentru testul de lectură. El nu se manifestă în vreun fel, este mereu amabil, dar există şansa ca într-o bună zi să-l recunoşti la ştirile de la ora cinci (şi nu ca prezentator). Pentru ca el să aibă un rol stabil în clasă, trebuie să existe şi şmecherul (ca să nu-i zic altfel) care mereu are nevoie ba de teme, ba de un creion, ba să-şi xeroxeze lecţia la română, nu pentru că îi este lene, ci pentru că nu vrea să îţi reţină caietul prea mult.

Pentru că ştiu că am fost atenţionaţi să nu folosim apelativul „tocilar” când vorbim despre colegul care are o înfăţişare impecabilă, memorează pagini întregi cu tot cu aliniate şi semne de punctuaţie şi care niciodată nu a ştiut nimic la teste, dar ia zece, o să folosesc termenul de coleg model. Într-o clasă numărul lor este restrâns, de preferinţă o bucată, dar putem întâlni cazuri de până la patru-cinci exemplare ( vorbim despre o clasă normală!!!). În opoziţie cu sus-menţionatul, vine colegul cool. Aici se încadrează elevii cu note cuprinse între doi şi opt, care vin la şcoală de plăcere, însoţiţi de un caiet universal. Ei sunt întotdeauna de acord să meargă la muzeu numai pentru că ieşirea e în timpul orelor. Sunt de asemenea recunoscuţi ca fiind deschişi la orice activitate extra-şcolară.

Asemănător cu colegul cool este mult mai titratul coleg popular. El poate avea şi calităţile precedentului, plus o listă lungă de cunoscuţi în întregul liceu. Prin urmare, este foarte bine informat, are o înfăţişare de obicei plăcută, este mereu în centrul atenţiei, dar curios, nu toţi ard de nerabdare să-i fie prieteni. Că tot am adus vorba de popularitate, există specimene precum neintegratul, care mereu caută să intre ba într-o bisericuţă, ba în alta, dar niciodată nu reuşeşte. De ce? Poate pentru că face glume proaste, întotdeauna rămâne în clasă când ceilalţi hotărăsc să chiulească de la desen, sau poate pentru că pur şi simplu se străduieşte prea mult.

Cu toţii îl recunoaştem pe cel care niciodată nu a ştiut că are temă, nu a putut învăţa că a ajuns târziu acasă sau a fost ascultat exact când Neti i-a prezis o zi nefastă. Cum nu ştiţi despre cine vorbesc? Este vorba de colegul-victimă! Trebuie să recunosc că e drăguţ să-l avem prin preajmă... .Fără alte prezentări, faceţi cunoştinţă cu plictisitul: habitatul lui specific este ultima bancă de pe rândul de la uşă (lângă coşul de gunoi , de obicei). În timpul orelor doarme, dar dacă atenţia îi este captată în mod miraculos, va adopta o stare de semi-amorţeală, ochi împăienjeniţi şi pe jumătate închişi; prin expresiile feţei va reuşi să ilustreze cu măiestrie diferite stadii ale plictiselii.

Pe lângă tipologiile enumerate până acum, l-aş putea adăuga pe întârziatul, care ajunge exact după ce profesorul îl pune absent, pe ordonatul, care îşi aranjează caietele şi cărţile în ordinea orelor din orar sau după mărime. Ar mai fi şi invizibilul, cu care întreţii o conversaţie doar când te ciocneşti de el, sau chiar linguşitorul (cel care asediază catedra după ore şi-i terorizează pe profesori cu întrebări stupide sau cataloage Avon).

Asta este frumuseţea liceului pentru mine: faptul că până la urmă ajungem să-l suportăm la fel de bine pe şmecher ca şi pe colegul bun-la-toate. Cred că aşa se explică de ce prin luna august ne este dor de şcoală. Pentru că, de fapt ne este dor de ei, de colegi,chiar dacă nu vrem să ne dăm seama, chiar dacă in luna iunie de abia aşteptăm să scăpăm de ei.

P.S.: Lista rămâne deschisă pentru eventuale completări. Deci, dacă aveţi în clasă colegi care se încadrează în alte categorii, vă rog să mă anunţaţi.

Alexandra Marian
XI C

Liceul, cimitir al tineretii mele

2011-04-11T10:52:00.000-07:00

Probabil vă întrebaţi de ce am ales ca titlu un vers de Bacovia. Răspunsul nu este la fel de inteligent ca întrebarea, deoarece singurul lucru pe care aş putea să vi-l spun este că „îmi place”. Totuşi, să nu ne abatem de la subiectul pe care am de gând să-l dezbat în acest articol şi anume liceul, veşnica şi incomensurabila problemă a elevului tipic. Nu spun „ veşnică” pentru că ar dura (liceul în sine) o veşnicie, ci deoarece chiar dacă liceul se încheie după absolvirea celor 12 clase binecunoscute, efectele sale se văd abia mai târziu. Însă doresc să vorbesc acum despre un singur aspect al vieţii de liceu, şi anume „plecatul motivat”. După ghilimelele de rigoare, se poate observa ironia din spatele cuvântului ”motivat” .

Acest cuvânt „ motivat” , care presupune în subtext „chiulul” are un sens destul de larg în prezent, iar răspunsul la întrebarea „ De ce ai absenţă în data cutare?” sau „Unde ai fost în data cutare?” pusă de obicei de diriginte sau de profesor, cuprinde o varietate aproape inimaginabilă de scuze sau „ bla bla-uri”. Nu voi analiza decât două, doar pentru a sublinia ideea ingeniozităţii desfăşurate. De exemplu, unul dintre cele mai comune răspunsuri este „M-am simţit rău” sau „Am fost bolnavă”. Dacă este şi însoţit de un bilet de la părintele elevului în cauză care din solidaritate cu odrasla s-a hotărât să o ajute „ doar de data aceasta” cu condiţia „să nu se mai întâmple niciodată”, s-ar putea spune că lucrurile merg cum nu se poate mai bine. De obicei astfel de scuză scapă nepedepsită, deoarece orice încercare de a înţelege mai profund subitul fenomen de îmbolnăvire pare absolut inutilă, iar verdictul de „absent nemotivat” stă la latitudinea părţii care acuză. Un al doilea exemplu îl constituie chiulul în grup sau ca definiţie, situaţia în care întreaga clasă sub principiul „unul pentru toţi şi toţi pentru unul” se hotărăşte ca datoria de a fi prezenţi la un anumit număr de ore stabilit este suficientă pentru ca să fie clasificaţi drept elevi sârguincioşi. Din situaţia prezentată anterior însă, pot să se ramifice două alte situaţii. Fie chiulul se trece cu vederea, deoarece nu se consideră necesar efortul de a se trece toată clasa absentă, fie clasa este prinsă şi sancţionată conform „legii aplicate la sânge”, însă termenii şi conditiile de aplicare a pedepsei pot fi discutate între elevi şi profesor sau diriginte sub pretextul „rufele se spală în familie”.

În urma acestei analize a „plecatului motivat” ceea ce doresc să arăt de fapt este că actul chiulului face parte prin însăşi natura liceanului şi că la un moment dat această ispită, dacă îmi permiteţi să o numesc aşa, poate să ne atragă pe toţi în aşa-zisa capcană a libertăţii. Pe de altă parte chiulul face parte din procesul de maturizare, haideţi să-l luăm ca pe o etapă iniţiatică. Ceea ce merită menţionat este faptul că această practică larg răspândită poate fi cu două tăişuri, însă depinde de noi din ce perpesctivă o privim.

Melinda Bodor
XI C

Teoria non-freudiana a copilăriei... sau... Când e iarnă

2011-04-11T10:49:00.000-07:00

Tare mult îmi place ziua de 1 decembrie. Faptul că am o zi liberă în mijlocul săptămânii mă face să mă simt mai liber, mai descătuşat decât m-aş simţi în mod normal într-o zi de miercuri. Dacă vă întrebati “de ce?”, lăsaţi-mă să vă spun că începând din 1 decembrie, încep să număr zilele până la Crăciun…

Ce, vă aşteptaţi la un motiv patriotic care să vină dintr-o mândrie de a locui într-o anume zonă a ţării? Voi fi cât se poate de onest când voi spune că eu sunt un exemplar dintr-o rasă foarte rară – rasa celor pentru care Crăciunul este important. Nu pentru că ies cu prietenii în oraş, nu pentru că e vacanţa de iarnă, nu din cauza Anului Nou, ci de dragul cadourilor! Dar ăsta sunt eu; cum rămâne cu restul adolescenţilor? Într-adevăr, în prezent, multi dintre noi merg la şcoală cu o geantă nu mai mare decât palma mea (cât să ţii celularul în ea), o frizură cu mai mult gel decât cele din filmele din anii ’80 şi, în cazul fetelor, mereu-necesara oglindă. Mulţi se întreabă cum vor arăta adolescenţii peste, hai să zicem, zece-douăzeci de ani, când şi noi vom spune “erau mai cuminţi copiii pe vremea noastră”. Ştim cum stau treburile acum, zicem că părintii sunt demodaţi sau că nu ne înţeleg – n-am să comentez pe acest subiect. Eu mă gândesc, folosindu-mi moleşiţii neuroni, că viitorul adolescent va fi demodat.

Hai să ne imaginăm o situaţie imposibilă acum, dar care poate în treizeci de ani va fi o realitate. O şcoală curată, o linişte deplină pe hol, întreruptă doar de paşii tăcuţi. Nu este o scenă din mijlocul vacanţei de iarnă, ci o lume diferită, unde adolescenţii sunt concentraţi pe un singur lucru: şcoala. Caietele sunt pline de cerneală, cărţile curate ca neaua, genţile mari şi grele. Adolescenţii sunt lipsiţi de interes faţă de haine sau păr, atât de mult încât părinţii vor fi cei care vor încerca să-i convingă să fim trendy... O adevărată poveste horror, scoasă din cele mai întunecate colţuri ale minţii mele, acolo unde mai sălăşluiesc doar amintirile din grădiniţă şi experienţa tezelor unice. Dar fiţi fericiţi, opţiunea de mai sus nu e singura. Într-adevăr, majoritatea ar zice că în viitor şcoala nu va fi curată, ci plină de gumă de mestecat, iar în săli nu se vor auzi dezbateri aspura scrierilor lui Sadoveanu, ci doar profesorul strigând „cu câţi i se scrie a vorbi’?” sau „dă-mi telefonul acum!” Copiii vor vorbi doar într-un dialect englezo-român folosit pentru a-i pune în ceaţă pe profi.

Care dintre ele va fi reală? Nu putem decât să aşteptăm şi să ne spunem în minte: sper că a doua varianta e cea mai rea posibilă. Şi până atunci să ne aşezăm la masa de lucru, să ne facem temele şi poate dacă avem timp, să îi scriem lui Moş Crăciun o scrisoare minţindu-l că am fost copii cuminţi. Tare mult îmi place ziua de 1 decembrie...

Armin Copoeru
X B

Bârfa ca entertainment

2011-04-11T10:47:00.000-07:00

Bârfa, baza întregii media, cea mai simplă formă de transmitere a informaţiei, virusul societăţii moderne. Prin definiţie, ea reprezintă un amalgam de cuvinte cu conotaţie negativă care pornesc de la o relativă inocenţă şi ajung să ruineze reputaţia unui om în intervalul câtorva ore.

Şcoala noastră nu face excepţie când vine vorba de libera circulaţie a bârfelor. Toţi se cunosc, chiar dacă nu interacţionează decât prin priviri; şi toţi au o părere despre ceilalţi, părere care, dacă ajunge să fie împărtăşită va evolua până în stadiul final de insultă personală. Noutăţile, faptele, vorbele, cuplurile sunt ridiculizate şi judecate pe bucăţi. Uneori critica este pozitivă şi încurajează schimbarea. Dar cercul vicios, caracterizat de neîncredere şi trădare ne include vrând-nevrând pe toţi. Încercarea de a împărtăşi o informaţie poate fi înţeleasă prost, dusă la extrem şi astfel ajungem în situaţia de a cauza dispute.Neînţelegerile duc la fisuri, care la rândul lor au un final previzibil.

În fiecare clasă există câteva tipuri de personalităţi fără de care cele minim 6 ore pe zi sunt plictisitoare: cel la curent cu noutăţile, cel care este împotriva tuturor, cel care nu ştie încă numele tuturor colegilor, cel a cărui viaţă îi face pe toţi fani etc. Tipicitatea este supusă criticii, diferenţele sunt privite cu ochi răi, iar prejudecăţile îngreunează obiectivitatea. Putem totuşi spera că încrederea mai este o calitate a celor care ne înconjoară şi, bazându-ne pe ei, vom ieşi din orice. Avem dreptul la a ne aştepta că putem conta pe ceilalţi -uneori cunştinţe, alteori prieteni- să închidă cu adevărat ceea ce le încredinţăm cu titlu de secret. Însă un secret devine altceva în chiar momentul în care s-a rostogolit de pe marginea buzelor şi a căzut în afara lor.

În ceea ce îl priveşte pe cel care lansează zvonul, uneori este anonim. Totul se încurcă, amplifică şi demolează, iar sub dărâmături stă onoarea celui bârfit care fără voia sa şi-a îngropat reputaţia. Partea fals pozitivă la un colectiv mare ca al nostru este că zilnic notorietatea îşi schimbă faţa, astfel că nimeni nu trebuie să trăiască mult cu pata pe el.Dacă privim consecinţele, ele sunt uneori iertate, rareori reversibile şi niciodată uitate.Perspectiva mea e puţin dramatică tocmai pentru a sublinia că nu ne putem opri odată ce am pornit lanţul. Toţi avem un prieten cel mai bun care am vrea să ştie noutăţile de peste weekend, iar el la rândul său cunoaşte persoane interesate care se întâmplă să îl ştie pe cel bârfit şi astfel se ajungă la adevăr. Apoi se reface firul, invers, întorcându-se serviciul de neîncredere şi finalul aduce de cele mai multe ori o confruntare ruşinoasă sau poate doar alte zvonuri nefondate, dar cărora li se va acorda atenţia cuvenită.

În concluzie, bârfa constituie o parte din dinamismul grupurilor noastre, pe lângă glume şi distracţie. Ea e partea întunecată a vieţii de liceu: un sistem antiplictiseală pe care l-am dezvoltat astfel încât fiecare să ajungă în postura de victimă, de ascultător, de persoană care începe, continuă sau divulgă. Nimănui nu-i place, dar toţi o mai facem, deşi din politeţe faţă de propriile persoane nu o recunoaştem.

Ne aflăm într-un mediu care încurajează exprimarea părerilor, dar nu ajungem oare uneori prea departe?

Andra Hanca
XI A

O simplă durere

2011-04-11T10:43:00.001-07:00

Pierdută în amintiri,

Regăsită în speranţe…

O lume nouă parcă mi se deschide,

Locul unde sentimentele nu dor

Dorinţele se împlinesc

Şi te regăseşti în amintiri,

Emoţii, entuziasm şi vise.

Locul perfect?

Nicidecum… căci nimeni şi nimic nu e perfect. Nu?

Recent mi-am amintit de o scrisoare,

Cu un trecut memorabil şi…

Nici nu ştiu ce să mai cred,

Adevărul, sau minciuna?

Dar totuşi îmi imaginez

Că schiţez un surâs sau o lacrimă

Şi uit de tot.

Toate cuvintele rostite de oameni

Se destramă şi nu mai formează nimic pentru mine,

Doar nişte vorbe-n vânt,

Cu-n trecut, prezent şi viitor inexistent.

Diana NEAG, V B

Tu cum înveţi?

2011-03-13T05:43:00.000-07:00

Oops! Ai un test sau o teză în 2 zile şi tu nu ai învăţat nimic? Nu are rost să te mai gândeşti că ai avut destul timp la dispoziţie să parcurgi materia. Iată-te din nou pe ultima sută de metri, deşi ţi-ai jurat că nu se va mai întampla…

Și totuşi ce faci până o să te ții de cuvânt? Începi să te stresezi, să te plângi că e prea mult sau că nu ai timp? Nici vorbă! Unii se roagă la Dumnezeu, alții încearcă să ghicească subiectele, iar alții se gândesc la cele mai eficiente modalități de copiat. Eu zic să înveți. De ce? Știi vorba aia: “ce-i în mană nu-i minciună?”. E cea mai sigură metodă.

Știm că sunt mai multe metode de a reține informațiile, unele mai rapide decât altele. Au fost multe dezbateri pe tema tocitului sau a învățatului logic şi nu o să dezvolt aici o întreagă teorie despre avantajele sau dezavantajele fiecărei metode. Îți vine să crezi sau nu, cele două au şi ceva în comun. Indiferent care metodă funcționează mai bine pentru tine trebuie să ții cont de câteva lucruri înainte să începi. Pregătirea pentru învățat este importantă. Mai întai, îți faci un plan cu ce ai de gând să faci, te odihneşti puțin sau asculți o melodie liniştitoare. Următorul pas e să “elimini” orice ți-ar putea distrage atenția, de la telefon, calculator, televizor până la stomac. Cu cât te concentrezi mai mult pe ceea ce faci cu atât termini mai repede. Asigură-te că spațiul de lucru este optim şi stabileste o oră limită. De altfel e foarte important să înțelegi materia pe care o vei studia pentru a o memora mai usor. Citeşte integral materialul şi caută în DEX cuvintele necunoscute, dacă nu reuşeşti să le deduci din context. Poți să împarți materialul de învățat pe unități. Mai ştii cum învățai în clasa a 4-a? Ai ideea principală din fiecare paragraf, pe care o foloseşti ca punct de reper. Procedezi la fel şi cu următorul paragraf şi tot aşa. Poți alege cuvinte cheie care să te ajute să legi idei noi. Repet, fiecare are metoda lui, dar cateva propuneri nu strică J.

Aminteşte-ți: “Repetiția e mama învățăturii!”. Ahh! Era să uit, ingredientul secret: puțină voință. Gata pregătirile! E momentul să te apuci de învățat. Sper ca “rețeta” mea să te ajute!

P.S.: Nu uita să faci pauză 5-10 minute la fiecare oră, timp în care să te relaxezi.

Nadia Al-Sagban , XI C

The wake up call

2011-03-13T05:33:00.000-07:00

Dacă ar trebui să caracterizez într-un cuvânt liceul zilelor noastre, acela ar fi anemie. Liceul, aşa cum îl vedeam eu acum câţiva ani, urma să fie o poartă deschisă spre ieşitul din comun, creativitate, depăşirea propriilor limite. Însă...

Eu, tu, ea/el …

De ce “anemie”? Se pare că am adoptat mai mult decât trebuia de la generaţia anterioară. Noi, adolescenţii, trăim în prezent, fără nicio perspectivă, bună sau rea, asupra viitorului. Nu ne mişcăm nici în stânga, nici în dreapta. Preferăm să ne plângem înainte de orice altceva. Preluăm în mod continuu grijile şi gândurile unei societăţi postcomuniste, ne autocenzurăm, avem o mentalitate care nu ar trebui să ne aparţină.

“Muiaţi-s posmegii?”

Ne plângem de calitatea învăţământului, şi totuşi, suntem în aceeaşi situaţie de câţiva ani buni. Nu asteptăm oare să ne cadă pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă? Am venit oare cu vreo iniţiativă, o rezolvare? Perpetuăm greşelile părinţilor noştri fără a realiza măcar că o facem. Trebuie sa fim conştienţi că avem de-a face cu un sistem educaţional la a cărui funcţionare contribuim fiecare, fie ea defectuoasă sau nu. Astfel, societatea românească de astăzi se bazează pe schimburi : mită, mici sau mari atenţii. Totul este un cerc vicios din care noi suntem parte, iar primul pas pe care îl putem face e să ne dăm seama de acest lucru.

“Lasă că sunt alţii care să protesteze..”

Vrem cu toţii o viaţă mai bună. Vrem să emigrăm şi lăsăm în paragină ceva la care noi înşine contribuim şi ar trebui să îndreptăm. Lăsăm în urmă un sistem pe care nici măcar nu am încercat să îl schimbăm şi căruia nu-i cunoaştem punctele slabe îndeajuns de bine. Suntem într-o situaţie în care atât autoanaliza individuală cât şi cea colectivă ne-ar putea ajuta mai mult decât credem.

Unde este spiritul revoluţionar caracteristic vârstei noastre? Îl mai avem sau îl înăbuşim cu insistenţă?

Schimbarea nu vine din cer. Vine din acţiunea umană.

( Tenzin Gyatso)

Raluca Maxim, XI A

Zoom pe liceu

2011-03-13T05:27:00.000-07:00

Să începem prin a da un zoom de 250% imaginii vieţii de liceu. Click şi stop – analizează! Pornim de la suprafaţă, liceul reprezintă un ciclu de învăţământ superior gimnaziului cu o durată de patru ani în care elevi cu vârste între 15 şi 19 ani se formează pentru viitor. Plastic şi lipsit de esenţă putem spune.

Pătrundem mai adânc şi descoperim substratul conceptului: materii, teste, teme, ascultări, note, examene, frământări, baluri, oameni noi, prieteni, vicii, pasiuni, anturaje, regrete, concesii, petreceri, flirt, prima iubire, prima dezamăgire, absenţe, motivări, invidii, ironii, zâmbete, lacrimi, evadări, experienţe, responsabilităţi.

Lăsăm mouse-ul să alunece şi dăm click pe cuvântul „prieteni” – vag. Zoom 50% şi putem spune că începe să capete contur. Liceul este ca o oază în deşert; aici întâlneşti tot soiul de oameni care îşi potolesc setea de experienţe şi în interiorul căreia se leagă relaţii. Zoom 100% şi aflăm că prieteniile din această perioadă sunt cele care rezistă în timp, unele ajung să fie pe viaţă, şi chiar să se transforme în iubire. Datorită varietăţii de personalităţi care se adăpostesc sub acoperişul liceului este mult mai uşor să găseşti oameni care au lucruri în comun cu tine, fie că e colegul de bancă , de clasă, din altă clasă, din şcoală sau din alt liceu.

Prieteniile trainice se leagă în mod ciudat sau în situaţii ciudate. De exemplu în timp ce incearcă să-l vrăjească pe Nea Mitică, portarul, să putem ieşi în afara şcolii sau pur şi simplu când nimereşti în aceeaşi bancă pentru că nu mai erau alte locuri libere.

Zoom 150% - prietenii devin nedespărţiţi, complici în uneltiri şi sinceri până la capăt. Zoom 200% şi descoperim că viaţa de liceu încă din vremea părinţilor noştri este considerată aparte. Patru ani decisivi în viaţa oricui, aici creşti, te maturizezi fizic şi psihic, te formezi ca om şi tot pentru că eşti om cauţi pe cineva care să-ţi fie alături în aceşti patru ani.

Prietenia schimbă oamenii. Aşa cum se atrag în fizică plus cu minus, şi în viaţă tipologii temperamentale perfect opuse ajung să formeze un tot. Această legătură se consumă în fiecare zi când prietenii se descoperă reciproc.

Zoom 500% - perioada liceului trece, dar prietenii rămân! Întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului va fi cea mai plină de neprevăzut şi de surprize. Viaţa de liceu merită savurată şi traversată fără regrete.

Patricia ENE, XI C

Două întrebări existenţiale… sau nu?

2011-03-13T05:13:00.000-07:00

A pune liceul sub lupă e o muncă minuţioasă, grea. Se poate face din nenumărate puncte de vedere: de la materii la colective. În articol am să prezint, căutând răspunsul la două întrebări, o imagine oarecum generală a liceului şi a desfăşurării zilelor şcolare. Aşadar, să începem cu primul element vizibil la intrarea în clădirea cu pricina.

Ce sunt coridoarele liceului? În pauze, ele sunt expoziţii de personaje tinere, caractere diverse, zâmbete sau priviri intimidante. Pe lângă toate cele menţionate, torentele de copii grăbiţi, simpatici la o primă vedere, ajung să-ţi inducă o stare de agitaţie, deoarece valurile de spiriduşi fac circulaţia extrem de dificilă. În tot acest carnaval manifestat o dată la o oră, profesorii patrulează distanţa dintre clasă şi sala profesorală sau fumoar, asaltaţi de zeci de salutări de la elevii din mişcarea browniană. Sunetul cel mai puţin aşteptat se propagă şi încheie distracţia. În timpul orelor, o linişte se aşterne asupra coridoarelor. Pluteşte un calm deplin. Chiar şi aşa, uneori se mai pot auzi paşii unui suflet pierdut care, cel mai probabil, a cerut permisiunea de a merge la baie. După cincizeci de minute, sunetul mult asteptat se aude, şi carnavalul începe din nou.

Cum sunt sălile de clasă? În pauze, camere mari, cu doar o mână de elevi care stau la taifas, bârfesc sau dormitează. Majoritatea colegilor sunt afară sau pe coridoare, iar cei prezenţi preferă să se relaxeze, în căldură şi înfruptându-se din bucatele aduse de acasă. Puţin aşteptatul clopoţel sună şi restul elevilor încep să se adune în clasă, ca nişte băbuţe la auzul clopotului de la biserică. În timpul orelor de curs, e destul să arunci o privire fugitivă prin clasă pentru a judeca dacă ora va decurge repede şi interesant sau încet şi... doar atât. De cele mai multe ori, în sală există un amalgam de stări. Judecăţi de valoare sunt împărtăşite, unele în secret, altele mai evident, deseori stârnind furia profesorului. În alte situaţii, jumătate de clasă participă la lecţie într-o comunicare continuă cu dascălul, în timp ce din cealaltă jumătate, o parte coboară ochii în clipa în care o întrebare este lansată, şi cealaltă parte îşi găseşte momentul oportun să contempleze peisajul ce se poate admira de pe geamurile sălii de clasă. Unii elevi, în timpul orelor de curs, nu ştiu cum să îşi ascundă starea de somnolenţă, şi încearcă zadarnic să îşi acopere ochii încercănaţi în speranţa că nu vor fi observaţi de profesor. Alţii nu sunt preocupaţi de astfel de griji şi îşi lasă capul să cadă pe lemn (de obicei tapiţat cu un fular sau alt materal de genul; la nevoie chiar şi un caiet este acceptabil) şi hibernează în nesimţire. Clopoţelul îşi face din nou simţită prezenţa, şi toţi elevi se ridică, parcă revitalizaţi de ideea pauzei ce a sosit. Şi din nou, caractere confuze şi puhoaie de copii încep să se arate.

În concluzie, liceul are două stări distincte, care alternează oră de oră odată cu sunetul limpede al clopoţelului. Orele de curs, perioadele strict educaţionale, sunt văzute de către elevi doar ca nişte intervale de timp interminabile şi inevitabile între adevăratele momente de satisfacţie sufletească, relaxare, pentru unii chiar extaz, şi anume, mult aşteptatele pauze, când festivalul “culorilor” e în plină acţiune. Un mic paradox în viaţa oricărui elev: se duce la şcoală cu ideea de a învăţa, şi ajunge să prefere clipele de relaxare.

Alin-Alexandru DRĂGAN, XI C

O dimineaţă de licean

2011-03-13T04:58:00.000-07:00

Taci! Taci odată! Cât se poate?... Şi când mă gândesc că aceasta a fost una dintre melodiile mele preferate. Bineînţeles, până să o pun să sune la semnalul de alarmă.

O nouă dimineaţă posomorâtă mă obligă să-mi deschid ochii, lucru pentru care, ca şi în celelalte dimineţi, trebuie să depun un efort considerabil. Fac 10 paşi până în baie şi ca de obicei – apa e prea rece, prea udă,pasta de dinţi e prea mentolată.În bucătărie – ceaiul e prea fierbinte, prea dulce. În dulap – hainele sunt prea strâmte sau prea largi... şi îmi dau seama că sunt prea nemulţumită de această dimineaţă care, deşi nu a reuşit să înceapă, dar ştiu că nu e aşa cum am visat-o toată noaptea.

Resemnată că nimic nu e perfect, stau în faţa uşii, pregătită moral că şi afară nu e nimic aşa cum vreau eu. Casc o ultimă oară înainte să dau nas în nas cu frigul, deschid uşa, păţesc... a nins... CE??? A nins?! A NIIIINS!!! Ochii mi se deschid instantaneu, trag adânc în piept aerul proaspăt, de iarnă şi un zâmbet sincer şi involuntar mi se aşterne pe faţă.

E atata alb în jur! Opreşte-te, timpule, şi lasă-mă să admir! Fulgii se învârt, şi se învârt, şi se învârt cu atâta vioiciune, încât simt cum mă invadează şi pe mine bucuria, cheful de viaţă, dorinţa de a le reuşi pe toate.Acoperişurile albe ce se văd în zare îmi amintesc că vine Crăciunul! Îl simt în mine! Sunt copleşită de spiritul Craciunului, şi vreau dintr-o dată să cânt colinde, să caut daruri pentru ai mei. Stop! Deşi l-am rugat, timpul nu a stat în loc, şi ar cam trebui să mă grăbesc, altfel iar întarzii, şi pe lângă faptul că mi se va reproşa că „intratul după profesor înseamnă absenţă de oră, nu v-a spus d-na dirigintă???”, mă mai aleg şi cu o absenţă de care chiar nu am nevoie!

În autobus toate feţele sunt triste, ursuze, privesc cu un oarecare dezgust ninsoarea şi frigul de afară. Cum să nu te bucuri că a nins? Cum să nu te bucuri că vine iarna, şi deci – sărbătorile??? Oameni buni, chiar nu vă inţeleg! Am azi 2 teste anunţate pentru care nu mi-am dat tocmai toată silinţa să învăţ ieri, şi s-ar putea să mai am şi alte teste neanunţate, după ore trebuie să ajung şi la bibliotecă, şi la cursurile de teatru, şi la repetiţie si probabil voi ajunge acasă pe 9,fiind conştientă că poate nu voi avea cea mai frumoasă zi din viaţa mea, totuşi sunt fericită! A nins!

Cobor pe Memo, şi văd că timpul ăsta îşi cam bate joc de mine. E 7:52, deci am exact 8 minute ca să ajung la şcoală. Am noroc – azi nu sunt pe tocuri, aşa că reuşesc, poate îmi mai ramâne jumate de minut să şi respir. Trebuie să alerg un pic să prind verde la semafor. Dacă eram pe tocuri – aveam nevoie de 10 minute, iar 2 minute de intârziere înseamna „absenţă de oră!”. Plus că se topeşte zăpada şi trebuie sa fiu foarte precaută, altfel s-ar putea să mă aleg şi cu absenţă, şi cu vânataie. Cursa a început! Dă-i... şi dă-i... şi dă-i.Uuuuf! Am ajuns şi am intrat in clasă înaintea profesorului, deci sunt mândră de mine.

Cam aşa începe fiecare dimineaţă de când sunt la liceu – cu nemulţumiri, cu surprize care mă încântă, cu grabă, nişte calcule (că doar sunt la mate-info). Nici nu ar putea să fie altfel, căci, în fond, e atât de frumoasă viaţa de licean!

Elena BÎNZARI, X D

Dragoste

2011-03-13T04:54:00.000-07:00

Deşi nu cred ca sunt în măsură să vorbesc pentru toată lumea, momentul preferat al tuturor elevilor într-o zi de şcoală este acela în care auzim clopoţelul ce anunţă pauza. Acel moment magic poate fi la fel de bine definit ca o relaţie intimă stabilită între fiecare elev şi clopoţel.

Totul începe cu ultimele cinci minute din oră, când elevii se uită lung la ceas în speranţa că vreo putere ascunsă a minţii va face acele ceasului să se mişte mai repede. Când nemiloasa realitate intervine si le aminteşte că aşa ceva nu e posibil, elevii îşi redirecţionează atenţia spre profesor. Totuşi, nu se dau bătuţi şi mai încearcă o dată. Cu greu trec cele patru minute rămase... Când iubitul lor clopoţel sună, mintea şi corpul sunt cuprinse de o euforie neobişnuită, dar care continuă să surprindă de fiecare dată. În acea clipă elevul se deconectează de ora trecută şi de formalităţile pe care le impune şi iese în pauză. În pauză au loc toate confesiunile şi discuţiile între colegi. Începând cu dezamăgirile sau nervii aduşi de ora precedentă, ori chiar împărtăşirea unor experienţe plăcute trăite cu câteva minute înainte, până la ridiculizarea profesorilor şi la dezbaterea diferitelor probleme ce ocupă mintea unui elev de liceu.

La fel ca într-o relaţie dintre două persoane, unul dintre indivizi e decepţionat de către celălalt atunci când clopoţelul anunţă sfârşitul pauzei (cred că v-aţi dat seama că nu e vorba de clopoţel). Elevul se întoarce dezamăgit în clasă simţindu-se într-un fel trădat de incapacitatea partenerului său de a-i satisface pe deplin nevoile. Însă poartă în suflet o aşteptare a următorului sunet ce va anunţa începutul pauzei care îi aminteşte că dragul lui clopoţel e încă devotat relaţiei lor.

În concluzie, nimeni nu poate explica legătura stabilită între el şi clopoţelul şcolii decât un elev care deja a trecut prin suişurile şi coborâşurile unei relaţii de profundă afecţiune cu devotatul şi veşnic nehotărâtul care anunţă pauza.

Cezara Cosma, XI C

Pantera roz... la şcoală

2011-03-13T04:47:00.000-07:00

Dacă ar fi să privim lucrurile în general, şcoala formează elevii pentru viitor. Dar v-ati gândit vreodată să percepeţi lucrurile într-o lumină diferită? Interiorul instituţiei e ca scena unui film, cu personaje, situaţii comice, dramatice, de suspans etc.

În fiecare şcoală putem regăsi personajele din celebrul film Pantera roz. Îl avem pe Jacques Clouseau, personajul care din pur noroc reuşeşte să treacă peste toate obstacolele şi să obţina un rezultat aproape perfect fără efort. Gendarme Gilbert se regăseşte în elevii care stau pe lângă cei ca personajul prezentat mai sus pentru a le studia stilul de viaţă şi activităţiile. Inspectorul Charles Dreyfus, e mai inteligent ca Jacques Clouseau, dar e învins de fiecare dată de norocul celuilalt, regăsibil în adolescenţii care de fiecare dată când sunt pregatiţi mai bine pe un anumit domeniu sunt întrecuţi de colegii care prin improvizare obţin note mai mari. Nicole Durant, o secretară, se deghizează într-o simplă eleva care vrea să îi ajute pe ceilalţi. Xania, femeia care obţine ce vrea prin frumuseţe e echivalentul elevei drăguţe căreia nu îi poate refuza nimeni nimic.

Situaţia filmului e exact ca aceea din instituţia educaţională, doar că văzută din alt unghi: cel mai important obiect - şi anume celebrul diamant pantera roz - e lucrul pe care toţi îl vrem, facem orice pentru el şi ia forma notei zece, aprecierii vreunui profesor, coleg, etc. Goana după acest premiu aduce cu ea situaţii comice. De exemplu când colegii aceleiaşi clase încearcă prin toate forţele lor ”supranaturale” să ia zece la o materie, se uită urât unul la celălalt, se întrec până la catedra profesorului cu caietele şi până la urmă niciunul nu primeşte nicio notă. Situaţia de suspans e mai frecventă decât credeţi. Înainte ca un profesor să spună notele unui test, tuturor le bat inimile aproape simultan, se văd cum bubuie în piept şi în cele din urmă situaţia supremă, adică momentul când un anume cineva (niciodată nu se ştie cine) e acuzat pentru acel ceva de care nimeni nu ştie nimic. Toţi suntem suspecţi, iar în aer parcă se aude insinuant melodia pac-pacului final. Situaţiile pot continua în alt scenariu, cu aceleaşi personaje. Până una alta nu părăsiţi liceul traumatizaţi de notele mici, ci ca nişte vedete încercate!

Virginia MUREŞAN, XI C

Static

2011-03-13T04:36:00.000-07:00

Timpul e parcă acea clipă în care mi-am văzut mâna şi toate degetele

împietrite de lumină. Chiar dacă a ţinut puţin, a părut o veşnicie.

Sau visele mele. Coşmaruri atât de reale, încât realitatea pare moartă. Vise atât de cadaverice, încât negura le cuprinde. Cuprinde timpul.

Creaturi niciodată văzute, create de penumbră. Reverii ce mă neliniştesc.

Această anxietate nu-mi dă pace. Mă găsesc purtat de gânduri, oprit în revelaţie.

Cu ochii deschişi străbat alte drumuri, alte locuri.

Cu ochii aprinşi revin la o pagină inevitabil albă, deşartă precum cotloanele inimii mele.

Şi până să-mi dau seama, totul se preschimbă în clipe de atimp. Nicicum nu pot ajunge la el. Mă nimiceşte căutarea lui. Îl salvez printre cuvinte nemişcătoare.

Îl aştept să se arate…

Daniel GOLBAN, IX B

Adâncuri

2011-03-13T03:31:00.000-07:00

Lumina deşartă a Luceafărului

copleşeşte

dimineaţa morţii mele.

Soarele desluşit de sub nori

cenuşiu mângăie pielea,

o dezveleşte

roasă de timp.

Învăluit de carne,

la valuri mă-nchin

ascult chemarea lor

taciturnă…

Frenezia unor ace dulci

mă cuprinde –

marea ca o mamă

îmi sărează inima.

Tot mai adânc

mă cufund,

soarele îmi mângăie

creştetul capului:

fără aer,

fără sunet

luminosul se împrăştie

sub mişcările nesăbuite

ale ceasului…

Şi brusc mi se preschimbă

corpul: durerea cu lacrimi negre

mi s-a lipit de faţă

ca o mască –

nu o pot desprinde

de greutatea mea.

Picioare amorţite

călcând pe scările valurilor,

ieşind la suprafaţă

erodate –

scheletul din tunelul portocaliu

a apus înainte de vreme…

inundate de sânge negru,

valurile poartă un cadavru

fără mişcare în acest timp împietrit,

aşteptând scheletul

să se întrebe unde îi e ţărâna,

cum va arde...

Pumnii de pământ

mă îngenunchează-n lanţuri –

o dulce robie

în aceste adâncuri,

un alt veac

mă aşteaptă,

iar eu întind mâna

să trec dincolo…

Daniel GOLBAN, IX B

Elevi și profesori - un interviu

2011-03-07T02:26:00.000-08:00

Cum e in Șincai? Răspunsul la această întrebare este unul foarte subiectiv. Un elev ţi-ar da probabil un răspuns evaziv, care ar fi formulat aşa tocmai din cauza condiţei sale “înalte”. Încercând să caracterizez liceanul tipic, am decis să abordez o altă perspectivă; aceea a profesorului. Dascălul, care încearcă să predea lecţia unor elevi, uneori (sau deseori) dezinteresati de subiect. Printre blackberri-uri, i-pod-uri, luciuri de buze si poveşti interminabile despre noul iubit al lui X, se aude în surdină un om. Acesta stă la catedră şi vorbeşte despre sinus, cosinus, organite celulare, izotopi, termeni şi multe altele. Eu am avut norocul să stau de vorbă cu unul dintre acei profesori care reuşesc să câştige atenţia elevilor, domnul profesor Dumitru Grigore Ilea.

De câţi ani sunteţi profesor?

De 34 de ani.

Dar în această şcoală?

De 31 de ani.

Ce materii aţi predat de-a lungul carierei dumneavoastră didactice?

Sunt licenţiat în mai multe specializări, am predat: limba germană, stenografie, dactilografie, corespondenţă comercială, tehnica secretariatului (la nivel liceal şi postliceal), limba de specialitate (limba germană la LMA).

Ce v-a determinat să alegeţi profesia de dascăl?

Foştii mei profesori, dorinţa de a fi util semenilor mei, dar şi plăcerea de a practica această profesie.

Daca aţi mai avea de ales încă o dată, tot această profesie aţi alege?

Cu siguranţă, DA.

Ştiu că întotdeauna aţi fost respectat şi apreciat de elevi. Cum aţi câştigat acest respect?

Nu mi-am propus niciodată să obţin din partea elevului apreciere şi respect. Am fost preocupat de conţinutul şi calitatea activităţii de predare, strategiile, căile de comunicare adecvate, constanţa, obiectivitatea în evaluare, seriozitatea, dar şi puţin umor şi usoara ironie în momentele potrivite, fără a leza personalitatea elevului – şi, nu în ultimul rând, respectul faţă de acesta.

Cum sunt elevii din ziua de azi în comparaţie cu copiii cărora le-aţi predat de-a lungul anilor?

Există o diferenţă între “elevul din zilele noastre” şi “elevul anilor ’80 sau ’90 şi anume: atitudinea faţă de actul de învăţare, responsabilitate, grad de maturitate, socializare (+comunicare), respect faţă de şcoală. Obiectivele, aspiraţiile au rămas aceleaşi, dar atingerea lor este diferită, familia preluând controlul. Explicaţia acestor mutaţii revine în exclusivitate sociologilor şi psihologilor.

Cum aţi caracteriza liceenii din Şincai?

Profilul elevului “şincaist” este unic. Comparativ cu elevii altor şcoli, menţinerea acestuia trebuie să constituie unul dintre obiectivele principale ale activităţii cadrelor didactice, consiliului elevilor, diriginţilor şi părinţilor. Infuzia de elevi de la alte şcoli (75%) cu nivel de pregătire şi educaţie variate, comportament şi limbaj diferite reprezintă o provocare pentru menţinerea acestui profil. Apreciez eforturile elevilor de a aspira spre standarde tradiţionale şi de a le menţine. Îmi face plăcere să-mi desfăşor activitatea în mijlocul “şincaiştilor”!

A consemnat

Nadia SAVA,

IX B

Teorema lui Almodóvar

2011-03-06T01:39:00.000-08:00

Antoni Casas Ros, Teorema lui Almodóvar,

Editura Vellant, 2010

Două corpuri punctiforme de masă m₁ şi m₂ se atrag reciproc printr-o forţă direct proporţională cu produsul maselor corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele, orientată pe direcţia dreptei ce uneşte centrele de greutate ale celor două corpuri. Impresionant, nu? (mă refer la exprimarea matematică, nicidecum la abilităţile mele de a-i pătrunde tainele) . Totuşi, cred că Legea atracţiei universale fundamentată de Newton (cea pe care am citat-o mai sus) reprezintă formularea perfectă a ideii in jurul căreia se învârte romanul lui Casas Ros: Două corpuri, se atrag reciproc printr-o forţă d.p cu masele evenimentelor şi i.p cu pătratul distanţei dintre ele, pe direcţia destinului ce uneşte centrele de greutate materială şi spirituală ale fiinţelor.

Ideea apare încă de la început când Antoni, pe atunci un tânăr absolvent de matematică, suferă un accident de maşină împreună cu iubita sa încercând să evite un cerb aparut din senin pe şosea. Iubita moare, el rămâne desfigurat şi îşi gaseşte refugiul în cărţile de fizică sau matematică îmbinate cu singurele momente de socializare în care predă ore de matematică pe internet. Uite aşa trec cincisprezece ani în care se izolează total şi refuză să se mai privească în oglindă

– asta îmi aminteşte de un moment traumatizant din copilărie când am văzut o imagine cu un nene care îsi ţinuse mâna întinsă deasupra capului timp de câţiva ani şi degetele i se încolăciseră, iar unghiile erau ca la vrajitoarele alea urâte şi negre pe care mi le descria mama panicată de câte ori îmi împrăştiam jucăriile

Revenind la roman, într-o zi pustnicul nostru e abordat ,din nou pe neaşteptate, de regizorul spaniol Pedro Almodóvar care doreşte sa facă un film inspirat de povestea sa. Aici recunosc, eu n-am ales cartea datorită legii lui Newton, ci ca o fiinţă sentimentabibilă ce sunt m-am gândit în primul rând la filmele lui Almodóvar (şi da, e un mesaj subliminal) care mie una mi se par geniale, dar cartea s-a dovedit a fi şi ea ok.

În cotinuare, încep filmările, iar Antoni se îndrăgosteşte de Lisa, un actor transexual, uniţi fiind mai ales soarta de ciudaţi ai societăţii. Momentul cheie e întâlnirea eroului cu un cerb, asemănător cu cel din accident, pe care îl va adopta ca animal de casă. De fapt, cerbul e simbolul revelaţilor pentru personaj. Odată cu acceptare lui ca parte din viaţa sa, personajul îşi vindecă complexele, se reintegrează în lume: devine chiar mândru de faţa sa desfigurată, se împacă şi la nivel moral cu relaţia pe care o are, îşi doreşte să călătorească, să-şi împartăşească ideile, experienţa cu oameni noi. Tot acum există şi o revelaţie intrinsecă pentru cititor - alegerea titlului. Teorema atribuită lui Almondovar descrie de fapt pelicula, filmul care prin ficţiune poate să exorcizeze urâtul realităţii, aşa cum zice naratorul personaj este suficient să priveşti destul de mult timp pentru a transforma oroarea în frumuseţe (n-ar fi o idee rea să caut şi eu imaginea cu nenea care şi-a atrofiat mâna!) . Cerbul şi reintegrarea traduc o a treia descoperire care ţine de motto-ul de la începutul operei, citat dintr-o poezie a lui Roberto Juarroz: În centrul vidului se află o altă sărbătoare , în sensul de vid înţeles ca lipsă de formă în urma desfigurării. În centrul lipsei de formă se află câştigul libertăţii, eliberarea de sub presiunea gravitaţiei, legii atracţiei universale care ne leagă de materie, de realitate.

În concluzie, pentru mine cartea lui Antoni Casas Ros merită pe deplin premiul câştigat pentru Cel mai bun roman de debut al anului 2008 (la noi e tradus doar acum) în Spania. Are un subiect tentant, acreditat de experienţa personală a autorului (cartea e la limita dintre ficţiune şi autobiografie), are personaje inteligent construite, poate în afară de Almondovar şi vreo două personaje episodice care mi-i s-au parut puţin superficiale. Firul narativ al cărţii nu e unul foarte dinamic, nu se întâmplă evenimente extraordinare, cel mai probabil din cauza temei, să nu uităm că avem în centru un ascet, un om retras din societate, însă stilul prozei lui Casas Ros compensează pe deplin acolo unde acţiunea propriu-zisă n-are, prin fraze scurte, concentrate. În plus, citatele matematice sunt integrate perfect în textul literar şi transformate la nivel psihologic al personajelor în adevărate principii. Nu-mi rămâne decât să vă îndem să o citiţi, să vă imaginaţi împreună cu Antoni întregul cosmos alcătuit din suspensii electrolite…unde o portocală s-ar întâlni cu o ecuaţie, un copac cu un fluture, un rinocer cu o dansatoare de flamenco. Posibilităţile întâlnirilor s-ar înmulţi la infinit. Totul ar putea fi pus sub ecuaţie. O suspensie de sentimente şi de dorinţe… Ar fi într-un fel Edenul matematic.
Diana Antal, XI C

Harry Potter şi Talismanele Morţii

2011-03-05T13:29:00.000-08:00

Cea mai recentă lansare a seriei Harry Potter este intitulată Harry Potter şi Talismanele Mortii. Pentru că volumul are mult peste 600 de pagini - plină de întâmplări captivante, momente pline de umor şi o clasică poveste de dragoste nedeclarată - regizorul David Yates decide să îl împartă în două filme. Prima parte, lansată cu mare succes pe data de 11 noiembrie 2010, în Londra, prezintă drumul lui Harry alături de prietenii săi până la lupta finală.

Actorii ce dau viată personajelor principale, Daniel Radcliffe, Rupert Grint şi Emma Watson, se fac remarcaţi chiar din primele momente ale filmului. Se începe cu scene particulare în îşi iau la revedere de la cei dragi... sau mai puţin dragi în cazul lui Harry. Însă nici cei care prestează în rolul celorlalte personaje nu se lasă mai prejos, fiecare actor personalizându-şi rolul.

Ca punere în scenă filmul este realizat impecabil, aş putea spune. Efectele sunt realiste, toate scenele sunt jucate cu precizie şi fără niciun pic de falsitate. Ultima scenă însă care are în prim plan mormântul lui Dumbledore, descris în carte ca ,,un mormânt alb de marmură" este exagerată. Mormântul solemn şi care inspiră eternitatea şi indestructibilitatea se transformă mai degrabă într-o navă spaţială aterizată pe marginea lacului de lângă Hogwarts. Momentul în care Cap-de-Mort ridică cu ajutorul magiei capacul mormântului făcându-l să leviteze desupra trupului lui Dumbledore arată ca scena din serialele SF în care se deschid porţile unei nave spaţiale.

Ca final pentru o primă parte a ultimei confruntări aş spune că este perfect. Exact genul de final care te obligă să urmăreşti şi a doua parte chiar dacă nu eşti un fan înrăit. Sper doar ca şi ultima confruntare să răspundă aşteptărilor tuturor fanilor din lume.

Patricia MĂRGINEAN,

IX B